În fruntea motivelor de divorţ se află separarea pentru traiul rău. Astfel, 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparţin soţiilor şi 41 soţilor. „Traiul rău” îmbracă diferite forme, de la violenţa verbală şi până la cea fizică, de la amestecul părinţilor şi până la tirania soacrei. Este interesant de văzut cum defineşte Sfânta Pravilă „vrăjmăşia vieţii”. Glavele 183, 184, 185, 220 descriu, într-o serie de articole, traiul rău şi maniera în care acesta poate fi invocat ca motiv de separare, atât de către bărbat, cât şi de către femeie.
Prima zaceală din glava 183 glăsuieşte astfel: „Muierea poate să ceară voe de la judecătoriul besearicii să se desparţă de bărbatul ei când o bate fără de samă şi-i face rane cu arme”. Mai jos sunt definiţi termenii „bătaie” şi „răni cu arme”, întrucât o palmă-două, date din când în când, nu pot constitui motive serioase de separare.
Din zaceala a doua aflăm că judecătorul consideră „bătaie adevărată” numai atunci când femeia „nu poate grăi către judecătoriu, să nu-ş spună jalba”, şi „de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi”.
Mai departe, glava 185 recomandă soţului ce tipuri de bătaie poate aplica soţiei sale fără să fie pedepsit, pentru că bătaia nu este privită ca o umilinţă, ci ca o „îndreptare”. Plecând de la aceeastă definiţie, bărbatul primeşte dreptul de a-şi pedepsi soţia „când va fi cu vină”; se recomandă totuşi bătaia „cu măsură” şi „cu blândeţe”.
Aceste recomandări sunt valabile numai atunci când vina muierii se dovedeşte a fi „micşoară”, pe măsură ce vina creşte, bătaia îmbracă forme din ce în ce mai dure, iar soţul primeşte deplina libertate în aplicarea acesteia fără a fi pedepsit.
Despărţirea se acordă numai dacă soţia dovedeşte cu probe indiscutabile că „vrăjmăşia şi răutatea” se repetă şi sunt cauzatoare de moarte. Cei doi termeni definesc o conduită des întâlnită şi invocată ca motiv de divorţ. Ea se atribuie bărbatului, atunci când acesta îşi bate soţia des, fără vină, şi foloseşte ca mijloc de aplicare toiagul.
Dacă bătaia este aplicată „cu palma sau cu pumnul”, nu se consideră vrăjmăşie, oricât de des ar fi aplicată. În schimb, dacă femeia îndrăzneşte să ridice mâna asupra bărbatului său, despărţirea se acordă imediat. Legea nu face decât să întărească poziţia pe care un bărbat o deţine în cadrul familiei sale şi să-i dea deplină libertate în controlul acesteia. „Vrăjmăşia” este asimilată cu soţul datorită poziţiei deţinute în familie, dar şi ca urmare a forţei fizice de care dispune şi pe care o foloseşte din plin.
În aceste condiţii, violenţa domestică frecvent întâlnită în mai toate jalbele înaintate autorităţii ecleziastice, nu reprezintă întotdeauna un motiv serios de separare. Soborul nu interzice soţului să-şi pedepsească soţia, ci încearcă doar să înscrie acestă violenţă domestică în anumite cadre: în primul rând, bătaia să fie aplicată numai atunci când într-adevăr soţia merită şi se arată neascultătoare, lăsând soţului libertatea de a defini „vinovăţia”; în al doilea rând doreşte, făcând apel la milă, să îmblânzească agresivitatea masculină.Fragment din romanul "În şalvari şi cu işlic", de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ( Erartă. Dintr-o regretabilă eroare nu s-a menţionat sursa de unde au fost preluate textele. Îmi cer scuze autoarei, editurii şi tuturor celor care au participat la apariţia acestei lucrări. Vom edita in continuare fragmente (dacă ni se permite), menţionând autorul, editura şi posibilitatea de a intra în posesia cărţii.)
