Educaţia revine în întregime familiei: mama se ocupă până la şapte-opt ani de copii, după care numai fata îşi continuă instruirea feminină, în timp ce băiatul se alătură celorlalţi membri masculini ai familiei. Deşi prinşi între „fustele mamei”, ei încep să muncească de mici: fetele în casă, băieţii în exterior, fiind, de regulă, păstori pentru vacile, oile, porcii sau gâştele familiei.
Şcoli nu există în mediul rural şi poate fiii de preoţi să beneficieze de ceva învăţătură din partea tatălui sau cei care datorită milosteniei oferită de vreun boier să-şi facă ucenicia la mânăstire sub îndrumarea unui dascăl. La oraş, în special în Bucureşti, funcţionează câteva şcoli, ca cea de slavonie de la Sfântul Gheorghe sau cea de la Sărindar, accesul rămâne însă rezervat unui număr mic de băieţi. Trebuie precizat că fetele sunt excluse de la orice instruire, mulţumindu-se numai cu experienţa transmisă de mamă.
Pe lângă aceste „şcoli publice”, apare şi posibilitatea instruirii băieţilor prin intermediul dascălilor particulari. De pildă, băcanul Mihalache din mahalaua Zlătarilor îl încredinţează pe fiul său dascălului Mihalache de la biserica Grecilor, căruia îi este elev şi ucenic. Se pare că iniţiativa a aparţinut mamei care a insistat ca băiatul să fie dat la învăţătură. Concomitent se constată că şcoala funcţionează cu precădere în zilele de sărbătoare, în celelalte zile copilul fiind obligat să-şi ajute tatăl în prăvălie.
Fiii de boieri sunt instruiţi cu ajutorul preceptorilor particulari sau prin intermediul Academiei Domneşti din Bucureşti. Ceauşul Mihai Bărbătescu, rămas tutore al tânărului Mihalache, se ocupă vreme de şase ani de educaţia acestuia. Băiatul trece prin mâna mai multor învăţători, mai întâi la Târgovişte, apoi la Bucureşti sub instruirea profesorului de limbă greacă de la biserica Sfânta Vineri şi a dascălului Dumitrache de la Mitropolie.
Pentru buna desfăşurare a procesului de învăţare, tânărul primeşte hârtie, cerneală, călimări şi cărţi: două ceasloave, o psaltire, un octoih grecesc. Tânărul are la dispoziţie un fecior care îl însoţeşte la şcoală, o ţigancă care îi spală şi-i face de mâncare. Dacă feciorul ia simbrie pentru osteneala sa, ţiganca primeşte doar haine, cizme şi hrană. La un moment dat tutorele hotărăşte mutarea învăţăcelului chiar în casa dascălului unde de primeneli şi de hrană se ocupă „dăscăliţa”, adică soţia profesorului.
Instrucţia fetei se concentrează în jurul unor activităţi tipic feminine: tors, ţesut, brodat, prepararea hranei. Mama îi împărtăşeşte fiicei tot ce trebuie să ştie despre naştere, sexualitate sau cum trebuie să se comporte cu un bărbat. Datorită acestui tip de experienţă, legătura mamă-fiică devine foarte puternică şi se menţine pe timpul mariajului în ciuda opoziţiei soţului. În absenţa unor şcoli speciale pentru fete, societatea şi capul familiei plasează această sarcină pe umerii mamei.
Tatăl recunoaşte deseori că nu ştie ce se întâmplă cu fiica, întrucât nu este sarcina lui s-o educe, ci a mamei nu numai pentru a-i transmite o experienţă cu totul diferită de a sa, ci şi pentru simplul fapt că el este plecat mai tot timpul. În afacerea de mai sus, Dinu Cernătescu îi spune ginerelui că nu cunoaşte „toate metehnele copiilor săi, ca unul ce-şi are petrecere mai mult la treburile de afară”.Fragment din romanul "În şalvari şi cu işlic", de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0 ( Erartă. Dintr-o regretabilă eroare nu s-a menţionat sursa de unde au fost preluate textele. Îmi cer scuze autoarei, editurii şi tuturor celor care au participat la apariţia acestei lucrări. Vom edita in continuare fragmente (dacă ni se permite), menţionând autorul, editura şi posibilitatea de a intra în posesia cărţii.)
