Bătaia, darea prin târg şi punerea în jug, iată o introducere în scenă a pedepsei publice astfel încât ea să devină „ceremonia recodificării nemijlocite”.
„Cine face ca mine, ca mine să păţească” par să spună trupurile sfârtecate de bici la scara Mitropoliei sau capetele atârnând în jug la uşile bisericilor.
A pedepsi devine un spectacol care nu atinge „măreţia” celui din Franţa, dar rămâne totuşi un spectacol în care ochii şi urechile sunt intens solicitate.
Publicitatea pedepsei face parte din sistemul represiv al puterii, iar utilitatea pedepsei-spectacol constă în faptul că ea ar trebui să-i potolească pe cei care suferă şi să-i avertizeze şi pe cei care privesc.
Puterea ecleziastică insistă pe „efectele laterale”, cum le numeşte Michel Foucault, ale pedepsei, adică ea trebuie „să aibă efectele cele mai puternice asupra celor ce nu au comis greşeala”.
Într-o societate a oralităţii, în care analfabetismul atinge cea mai mare parte a populaţiei, reprezentarea pedepsei devine o necesitate. „Să fie pildă şi altora” cu aceste cuvinte se încheie aproape toate hotărârile soborului.
Caracterul public al pedepsei devine o miză şi asigură difuzarea acesteia în rândul norodului purtat de curiozitate în faţa supliciului.
Chiar şi locurile de punere în practică se aleg astfel încât să dea posibilitatea unui număr cât mai mare de oameni să privească „spectacolul supliciului”: curtea Mitropoliei, târgul, biserica.
Vizibilitatea pedepsei presupune umilirea condamnatului şi implică colaborarea publicului care îi asigură un caracter moralizator. În acest mod „spectacolul pedepsei este integrat cotidianului”, iar condamnatul este „vestitorul propriei lui condamnări”.
(Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
