În faţa instanţei, atunci când cer divorţul, pârâtul şi pârâta, pe lângă promisiunea că îşi vor schimba comportamentul, trebuie să-şi asume şi pedeapsa în caz de eşec şi de nerespectare a angajamentului luat în faţa instanţei, căci mitropolitul îşi ia toate măsurile de precauţie, propunând pedepse sau despăgubiri materiale.
Anca promite să devină femeie de casă şi să nu mai fugă de la soţul ei, ea îi dă dreptul soţului „să-mi taie nasul şi buzele şi să mă lase şi el să-şi facă casă”. Scrisoarea-angajament este semnată de alţi zece martori şi chezaşi printre care se găseşte tatăl ei şi naşul de cununie. Şi totuşi acest zapis n-o va împiedica să-şi părăsească din nou soţul, dar îi va da acestuia dreptul să ceară separarea definitivă.
Alţii nu se lasă atât de uşor convinşi; promisiunea în faţa soborului devine o strategie cu ajutorul căreia se poate scăpa de pedeapsă şi se mai poate amâna pentru câtva timp sentinţa finală. Iordache are la activ trei zapise de împăcare, toate trecute în condica Mitropoliei, dar de fiecare dată s-a reîntors la vechile obiceiuri. Nici a patra oară, mitropolitul nu este convins că ar trebui să acorde despărţirea definitivă, ci hotărăşte o separare pe o perioadă de şase luni „că doar se vor împăca”. Iacov brutarul dă şase zapise de împăcare în opt ani de căsătorie din care şase i-a petrecut la tribunal.
Rudele devin garanţi pentru respectarea angajamentelor luate şi îşi asumă, ca şi împricinaţii, responsabilitatea împăcării, dar şi pedeapsa în caz de neascultare. Părinţii sunt primii ceruţi chezaşi atât de gineri, cât şi de tribunal. Ei trebuie să accepte pedeapsa în locul fiicei nesupuse, dar au şi obligaţia de a plăti ginerelui toate cheltuielile făcute cu căutarea şi aducerea soţiei fugite prin ţară şi banii cheltuiţi de acesta prin tribunale.
În aceste cazuri, responsabilitatea individuală în faţa justiţiei se diluează considerabil. Până la căsătorie, greşelile copiilor intră în responsabilitatea părinţilor. Astfel un tată poate fi excomunicat pentru greşelile fiicei, un altul poate fi aruncat în închisoare pentru că fiul lui nu s-a prezentat la judecată. Aducerea fiului la tribunal ca să dea seamă pentru faptele sale devine tot obligaţia tatălui care, dacă nu se străduieşte suficient, poate fi pedepsit în locul fiului absent.
Naşul devine deseori în calitate de chezaş al multor cupluri care se confruntă cu probleme în primii ani de căsătorie. În calitate de rudă spirituală, el are datoria de a-i îndruma „pe calea cea bună” şi de a le oferi sfaturile necesare realizării unei bune căsnicii.
Iată cum sună legământul luat de un chezaş: „Eu Preda paharnicul sunt chezaş pă numiţii – Mihalache şi Catrina din mahalaua Flămânda – că vor trăi bine căsniceşte, cum să cade cât vor fi şăzători la mine, iar de se va întâmpla vreo gâlceavă sau altă întâmplare rea, adică bătaie sau vreo sluţire vreunuia din ei, atunci eu să am a răspunde la orice judecată şi în vina pedepsei să fiu”.
În acest caz, chezaş este gazda celor doi soţi fără nicio legătură de rudenie. El garantează pentru liniştea conjugală atâta timp cât cuplul se află în casă şi sub supravegherea sa; dacă certurile continuă, el poate să-l alunge din casă, încetând astfel şi responsabilitatea lui sau să se dezlege de răspunderea asumată, tot printr-un act scris în faţa soborului. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
