Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea încep din ce în ce mai des să fie menţionaţi medicii ca experţi în ceea ce priveşte divorţurile pe motive de boală. Chiar dacă si nu vin întotdeauna în faţa instanţei, prezenţa şi mărturia lor este cerută cu insistenţă de către judecători. Lor li se alătură o serie de alte personaje specializate în orice şi printre care se numără, de multe ori, o serie de şarlatani. Medelnicerul Şerban Andronescu descoperă din întâmplare un astfel de şarlatan, o femeie ce se intitula „doftoreasă”, dar care este căutată pentru infanticid.
Documentul este de o importanţă capitală, pentru că scoate în evidenţă atât credulitatea şi naivitatea oamenilor, cât şi disperarea în faţa numeroaselor boli care îi bântuie. Ce poate crede un om simplu lovit de crize de epilepsie, o femeie care orbeşte brusc sau o alta care de la o zi la alta nu-şi mai poate controla minţile?
Toţi cei 35 de bolnavi îşi explică bolile în plan religios, totul vine de la Dumnezeu, binele, ca şi răul. Fiecare crede că este pedepsit pentru faptele sale sau ale neamului său şi că ajutorul nu poate veni decât de la Dumnezeu. Apelul la moaşe, doftoriţe sau alţi şarlatani itineranţi apare ca o rază de speranţă în viaţa lor amărâtă.
Din acest motiv, Miţa doftoreasa se bucură de succes în rândul norodului. Ea se laudă tuturor că are darul vindecării şi, printr-o singură atingere, poate pe „orbi să-i facă cu ochi, pe şchiopi cu picioare”, sau să vindece de orice boală. Darul l-a căpătat în urma epilepsiei de care ea însăşi suferă. În faţa unor astfel de promisiuni, norodul dă năvală, cu speranţa că poate Dumnezeu îşi va revărsa darul şi asupra lui.
Dacă poporul se lasă înşelat cu uşurinţă, nu acelaşi lucru se întâmplă cu trimisul domnesc. Cercetând în stânga şi-n dreapta, în rândul bolnavilor trataţi de Miţa, n-a găsit nici unul vindecat. Aşa că medelnicerul conchide: „din patima epilepsii ce are, s-au deşteptat în fandasii şi norodul, înşelându-se la multele ei basme, singuri, nechemaţi aleargă la dânsa şi cu toate că din cei ce năzuiesc la dânsa, nici unul nu şi-a aflat ajutorul, dar părăsire nu fac”.
Pentru a pune capăt acestui cerc vicios, Şerban Andronescu propune protejarea norodului de o aşa amăgire, prin trimiterea ei în surghiun la schitul Ostrov. Vânzătorii de speranţe şi iluzii, aceşti şarlatani se bucură de un mare succes la public. Rezultatele muncii lor nici nu contează în ultimă instanţă, în prim-pan aflându-se amăgeala dulce a vindecării pe care o propun fie şi numai prin simple vorbe.
Separarea pentru boală este o afacere a familiei întregi, pentru că ea nu priveşte numai pe soţi, ci şi pe cele două familii. Din nou rudele şi părinţii fetei sunt în frunte şi se află menţionaţi în toate cele 21 de cazuri, apărând ca persoane direct implicate în derularea procesului. Fie că alege călugăria sau nu, femeia revine, în mod obligatoriu, în propria familie care se vede încărcată cu această nouă povară.
Din cast motiv, ea este prezentă în zapisele de separare, şi i se cere acordul. Bolnavul devine o povară pentru societate, iar domnia nu-şi poate asuma întreţinerea şi îngrijirea medicală. Nici mănăstirea n-o face. Ea primeşte bolnavul care vrea să se călugărească, ritualul de trecere în lumea monahală este chiar parcurs, dar îngrijirea revine familiei, şi numai după ce se însănătoşeşte el poate intra în ciclul monahal.
Familia rămâne în continuare principalul sprijin pentru cei bolnavi. Mitropolitul are nevoie de angajamentul membrilor ei, dat în scris şi în prezenţa clericilor, că se vor achita de această sarcină şi că nu vor abandona bolnavul în stradă, la porţile spitalului sau ale vreunei mănăstiri. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
