În rezolvarea unui conflict, pedeapsa se foloseşte din plin pentru impunerea compromisului. Bărbaţi şi femei primesc cam acelaşi tip de pedeapsă. Cea mai simplă, dar şi cea mai răspândită este bătaia. Privarea de libertate apare şi ea frecvent, atunci când soborul are nevoie de acordul acuzatului la învoiala propusă.
Iată cum reacţionează o femeie fugită 194 de zile de la soţul ei în trei ani de căsătorie. La prima înfăţişare, ea acceptă să revină acasă, mijlocitori fiind tatăl şi clericii curţii de judecată, se fac zapise de împăcare cu „ponturi date unul la altul” şi trecute în condică. Când să iscălească, femeia se răzgândeşte şi dă clericilor, în loc de semnătură, o jalbă prin care îşi acuză soţul de vrăjmăşie.
Curtea uimită de astfel de „obrăznicie” o trimite la schitul de maici, dată fiind tinereţea ei şi conduita desfrânată de până atunci. Acolo, la schit, un trimis al soborului o vizitează pentru a vedea dacă s-a răzgândit şi dacă a revenit la sentimente mai bune. Bucuroasă că va ieşi din închisoare, femeia promite că-şi va da acordul şi va semna zapisul de împăcare.
Ajunsă în faţa curţii de judecată, refuză din nou să-şi dea iscălitura. Judecătorul o retrimite la schit, considerând că nu-i poate reda libertatea, pe de o parte pentru că este tânără şi umblă din loc în loc, şi, pe de altă parte, pentru că nu vrea să-şi primească soţul, deci va rămâne acolo până se va decide să se întoarcă acasă.
Când „luni la doao ceasuri” femeia s-a înduplecat şi-a semnat zapisul de împăcare, bucuria tuturor a fost foarte mare. Precizarea datei are o importanţă capitală în această situaţie, deoarece ne ajută să vedem câtă valoare are un asemenea acord.
„A doao zi, marţi la 2 ceasuri den noapte”, ea a fugit, dar nu cu mâna goală, a furat tot ce se putea fura din casa soţului. Pentru că şi-a călcat jurământul, mitropolitul se hotărăşte să-i facă soţului carte de despărţire. Judecata se face în lipsă, pe ea n-au găsit-o, dar nici nu mai conta, date fiind faptele.
Din păcate, tatăl preia obligaţia de a restitui fostului ginere tot ceea ce fiică-sa furase în repetate rânduri. Nu este un caz singular, iar tergiversarea luării unei decizii nu face decât să complice lucrurile, să crească cheltuielile împricinaţilor, şi mai ales să aglomereze tribunalul cu sute de plângeri. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
