O primă prezentare în instanţă se încheie rareori cu o sentinţă definitivă. Mitropolitul şi soborul sau încearcă să îi împace pe împricinaţi propunându-le o serie de soluţii de compromis. În această primă etapă, mitropolitul pare mai curând un împăciuitor care ascultă răbdător, încearcă să calmeze spiritele şi să ofere sfaturi.
În acest prim moment al judecăţii, împricinaţii acceptă compromisul impus de mitropolit, şi este de ajuns ca o parte să fie de acord cu soluţia oferită, fiindcă cea de-a doua parte poate fi convinsă cu uşurinţă prin mijloace deja experimentate. Clemenţa se impune atunci când „păcătosul” îşi recunoaşte păcatele în faţa soborului, a sfintelor icoane şi se căieşte. Promisiunea lui de îndreptare este acceptată şi i se acordă o nouă şansă, ba chiar este iertat de pedeapsa „politicească” ce i se hotărăse, nu poate scăpa însă de cea bisericească.
Medierea oferită dă uneori roade şi, pentru a conferi o mai mare autoritate învoielii, se redactează acte scrise: „şi pentru ca să aibă temeiu zisele lui au dat şi zapis în condica Sfintei Mitropolii cu tare prindere şi legătură că va petrece bine la vieţuirea cu soţia lui”. Scrisorile sunt bilaterale, semnate de martori şi schimbate în faţa curţii. Cu zapisele de împăcare în mână, părţile se întorc acasă şi totul pare să reintre în normal.
Unii acceptă din jenă sau din teamă, căci angajamentul se ia sub ameninţarea pedepsei, „ca să scap de căzuta pedeapsă”, susţine un acuzat. Alteori, bătaia şi închisoarea au fost deja folosite pentru a înmuia îndărătnicia nesupusului sau nesupusei. În aceste condiţii, semnarea unui petec de hârtie pare soluţia cea mai uşoară pentru a evita o altă bătaie, o altă privare de libertate.
Manea, dulgherul din mahalaua Sfântul Spiridon, după ce într-o primă instanţă a negat toate acuzaţiile aduse de soţie, îşi schimbă poziţia în faţa rezultatelor defavorabile ale anchetei în teren. Din acest motiv, bărbatul se umileşte şi imploră iertarea numai şi numai să nu fie pedepsit. Iată ce spune: „ca să scap de pedeapsă am căzut cu mare rugăciune la părinţii clerici de au stătut mijlocitori către socră-mieu i către soacră-mea şi către soţia mea, Niţa, de mi-au ertat greşelile de astă dată”.
Zapisul are trei părţi: prezentarea faptelor, Manea îşi bate soţia, îşi înjură socrii „cu vorbe proaste de nesuferit”, nu aduce de mâncare în casă, de la căsătorie nu i-a cumpărat nici măcar un „petec” de îmbrăcat; toate aceste acuzaţii se reiau în cea de-a doua parte şi se transformă în promisiuni de îndreptare în jurul cărora se va construi viitorul cuplului; cea de-a treia parte cuprinde pedeapsa ce se va aplica în caz de nerespectare a promisiunilor date: „iar de nu voi fi următor celor mai sus zise, atunci să mă pedepsească cum va fi mai rău”.
În zapis, vinovatul este pus să memoreze nu numai angajamentul, ci şi terifianta pedeapsă ce i s-ar cuveni şi de care nu va scăpa dacă va recidiva. Ea este scrisă, citită şi recitită în faţa soborului şi în auzul inculpaţilor pentru a le aduce aminte că doar indulgenţa neţărmurită a mitropolitului i-a ajutat să scape. Recăderea în păcat îi va îndepărta de această clemenţă şi le va aduce, pe lângă pedeapsa canonică, şi pe cea „politicească”.
De altminteri, ameninţarea cu pedeapsa politică şi cu judecata domnească funcţionează ca un fel de sperietoare, fluturată pe sub nasul subiecţilor ori de câte ori nu vor să se supună compromisului oferit. Soborul se foloseşte şi el de acest joc, intimidându-i pe protagonişti în spectrul judecăţii Prea Sfinţiei Sale care le-ar aduce, cel puţin în imaginar dacă nu în plan real, o sentinţă mult mai nefavorabilă decât soluţia propusă. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
