Aflam din episoadele anterioare cum Marica, soţia boierului Costandin Brezoianu, îşi înşeală soţul cu un oarecare Vasile Saigiul. Boierul încornorat aranjează un flagrant delict, la care invită alţi boieri de rang înalt, prieteni de-ai lui, iar Vasile Saigiul cade în capcană. Este prins în odaia jupânesei, bătut şi jefuit de slugile boierului. Începe procesul de divorţ. Soţul înşelat pretinde şi zestrea infidelei. Numai că, deoarece o reprimise în patul conjugal, legea nu-i favorizează pretenţia. Se caută noi martori şi noi dovezi. Procesul reîncepe..
Marele armaş Costandin Brezoianu se prezintă din nou la Mitropolie, dar pentru derularea procesului este necesară prezenţa Maricăi. Cum ea nu se prezentase încă, Prea Sfinţia Sa se implică direct pentru aducerea femeii la judecată. În acest caz, răbdarea mitropolitului Neofit este greu pusă la încercare. Transmiterea zilei de judecată se făcuse deja oral prin intermediul unui slujbaş al soborului. De altfel, nu prezentase prea mare dificultate, distanţa dintre Mitropolie şi mahalaua Brezoianu, unde locuia Marica, nefiind prea mare.
Aşa că, în dimineaţa judecăţii, prea cucernicul preot chir Emanuel şi-a ridicat poalele sutanei şi a alergat pe uliţele mahalalelor s-o anunţe pe dumneaei că trebuie „să stea faţă cu jupân Costandin Brezoianu”. Marica îl refuză pe prea cucernic pe motiv că „i-au venit caii şi va să plece la ţară”. Cum n-o crede, mitropolitul insistă şi preotul pleacă din nou către casa numitei cucoane. De data asta, dumneaei nu numai că îl refuză, dar „au grăit şi alte cuvinte proaste”. Mitropolitul nu capitulează şi chir Metodie ia şi el drumul plin de băltoace şi noroaie al uliţelor către mahalaua Brezoianu.
Sătulă de atâtea insistenţe femeia promite că va veni a doua zi dimineaţă. Încrezători, mitropolitul, arhiereii şi pârâtul s-au strâns în păr la Mitropolie, dimineaţa devreme, aşteptând venirea împricinatei. După câteva ore bune de aşteptare, se trimite un alt preot s-o anunţe că avea pricină de judecată şi că trebuia totuşi să se prezinte. Nici acesta nu are prea mult succes căci o găseşte pe cucoană atât de bolnavă, încât nu se poate da jos din pat.
Supărat că „nici într-un chip nu va să vie să stea de faţă cu dumnealui vel armaş, pentru ca să descoperim lucru mai cu adevăr”, Prea Sfinţia Sa se hotărăşte să judece în lipsa jupânesei. Aşa că, mitropolitul consultă din nou Pravila rumânească şi pe Armenopol. Pe baza acestora, îi dă voie boierului Brezoianu nu numai să confişte zestrea soţiei, dar şi a treia parte din avere, nefiind copii la mijloc. Totodată, femeia pierde dreptul de a se mai căsători.
Deşi a câştigat procesul, Brezoianu nu a intrat niciodată în posesia zestrei. Testamentele celor doi soţi, scrise cam în aceeaşi perioadă, anii 1742-1744, demonstrează clar că Marica şi-a păstrat averea şi a lăsat-o prin testament rudelor sale de sânge, în speţă surorii sale, Ancuţa Filipescu, şi nepoţilor. Totodată, nici interdicţia de a se recăsători nu a fost respectată, Marica măritându-se, probabil în 1742, cu Iordache, fost mare portar.
Cei doi au trăit împreună numai cinci luni, dar se pare că aceste luni au fost fericite şi cu linişte sau cel puţin aşa lasă să se înţeleagă diata acesteia. Prin testamentul soţiei, Iordache intră în posesia moşiilor Filipeşti şi Măgureni, lucru pe care Costandin Brezoianu n-a reuşit să-l obţină după mulţi ani de căsnicie.
Aceste documente pun faţă în faţă două mari familii boiereşti cu propriile lor strategii matrimoniale, cu propriile lor reţele de solidaritate. Marica Filipescu este descendenta unei familii puternice, cu strămoşi care au acumulat o avere considerabilă şi care au ştiut să-şi creeze un grup cât mai larg de rude, prieteni, clienţi, folosiţi la nevoie şi în reglarea diferitelor afaceri de familie.
Curajul, îndrăzneala şi independenţa dovedite pe parcursul proceselor se datorează tocmai acestei descendenţe, apartenenţa la o familie bogată, prestigioasă şi bine ancorată într-o largă reţea de solidaritate. Marica s-a divedit nu numai un bun administrator, ci şi un bun păstrător al averii familiei, cum singură declară: „că eu n-am vândut nici o moşie, nici nu sunt datoare nimănui nici un ban”.
(Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
