Povesteam în episoadele anterioare cum Marica, soţia boierului Costandin Brezoianu, îşi înşeală soţul cu un oarecare Vasile Saigiul. Boierul încornorat aranjează un flagrant delict, la care invită alţi boieri de rang înalt, prieteni de-ai lui, iar Vasile Saigiul cade în capcană. Este prins în odaia jupânesei, bătut şi jefuit de slugile boierului. Începe procesul de divorţ…
Dimineaţă de toamnă, 3 octombrie 1740, cele două părţi (Costandin Brezoianu şi Marica Filipescu) se prezintă la Mitropolie în faţa soborului de clerici. Rezultatul procesului pare previzibil şi Brezoianu îşi savurează deja triumful. Mitropolitul Neofit începe prin a asculta cele două părţi, punând întrebări şi de o parte şi de alta.
Într-adevăr, probele sunt zdrobitoare, dar dumnealui o poate ierta pe dumneaei că doar sunt obraze de cinste şi, atât cât mai există şanse de împăcare, de ce să renunţe, conchide Prea Sfinţia Sa. Nici dumnealui, nici dumneaei n-au de gând să cedeze în faţa “cuvintelor duhovniceşti” şi a sfaturilor oferite. Şi “neputând nici smerenia noastră cu nici un mijloc a-i împăca şi fiind precum am zis mai sus dovedit”, divorţul se acordă.
Lovitură de teatru însă: zestrea nu poate fi confiscată pentru că soţul a reprimit-o în patul conjugal, chiar dacă a preacurvit cu altul. În susţinerea acestei sentinţe, mitropolitul Neofit invocă glava 215, zaceala 15 din Pravilă care zice următoarele: “de vreme ce va fi ştiind bărbatul că-i curveşte muierea cu alţii, şi-i va fi şi zis şi s-au şi jăluit de multe ori, iar aşa cu aceastea au tăcut, n-au avut ce mai face, nici au vrut să o pârască la judecătoriu, ce o au ţinut în casă ca pă o fămaie-şi şi s-au culcat cu dânsa, atunce nu mai poate nici în viaţă, necum după moarte, să o pârască la judecătoriu cum au făcut preacurvie, nici poate să-i oprească zeastrele, nice alt nemica”.
Şi totuşi, mitropolitul îi lasă boierului nostru o portiţă de salvare. Dacă va dovedi că ea a continuat să păcătuiască şi după ce s-a angajat prin scrisoare, îi va da zestrea. Averea Maricăi Filipescu, aşa cum reiese din testamentul său, este colosală şi cuprinde un număr important de sate şi moşii care aparţin de generaţii patrimoniului Filipeştilor, adică moşiile de la Bucov, Filipeşti, Păpeni, Chiliani, Berileşti, Căscioarele, munţi din Prahova, ţigani, rumâni, scule.
În schimb, Brezoianu a plecat din casa părintească “numai cu trupul”, după cum singur mărturiseşte în diata sa. Casa din Bucureşti a trebuit s-o răscumpere de la ceilalţi fraţi şi pentru că se afla în ruină a cheltuit “mulţi bani, făcând şi curtea şi ceale ce să văd”. Ba mai mult, Costandin a fost obligat să se ocupe de fratele său, Matei, să-l îngrijească la boală, să-l îngroape, să-l pomenească. În aceste condiţii, apare foarte limpede de ce boierul nostru vrea cu orice preţ să pună mâna pe zestrea soţiei sale.
Într-o săptămână, Costandin aleargă înnebunit să strângă noi şi noi probe care s-o incrimineze şi mai mult pe infidela soţie. El cere cercetarea vecinilor. Cu cartea de blestem în mână, un cleric al soborului se prezintă în mahalaua Brezoianu şi începe să-i cerceteze pe mahalagii “cum şi în ce chip au fost şi precum aţi înţeles den trecutele vremi când s-au zvonit cu Vasilache Saigiul şi măcar şi dentr-alte părţi cum să va fi înţeles ver în ce chip”.
Mahalagii nu prea au de ales căci Prea Sfinţia Sa îi ameninţă cu afurisenia şi blesteamă cum nu se poate mai rău: “să moşteniţi bubele lui Ghezei şi să lovească cutremurul lui Can şi să nu se aleagă de agoniseala caselor voastre ca praful şi până nu veţi mărturisi adevărul precum veţi şti iertăciune nu veţi lua”.
Vecinii nu-şi mai amintesc mare lucru: bătăi în uliţă, Vasilache care s-a bătut cu nu se ştie cine pentru amanta lui, Marica, scandal, Ilinca Mucioaia implicată cu totul în această afacere împreună cu ginere-său. Din toţi, doar unul vine cu ceva nou: “că au auzit că au mersu Filipescu cu carata la acel Vasilache şi s-au speriat caii în curtea lui şi au fugit cu carata şi ia au rămas acolo”. După ce toate mărturiile au fost culese, procesul poate să înceapă. Va urma. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
