În episodul trecut prezentam începuturile casniciei dintre Costandin Brezoianu şi Marica Filipescu. Continuăm povestea...
Supunându-se unei politici matrimoniale familiale, viaţa comună a celor doi le-a demonstrat că nu prea au nimic în comun, în afară de averea şi onoarea ce trebuie prezervate cu grijă şi transmise intacte moştenitorilor de drept.
După câţiva ani de căsătorie, Marica încearcă „să-şi omoare plictiseala” cochetând cu Vasile Saigiul şi, pe la 1731, relaţia depăşise de mult această etapă, devenind un lucru destul de serios, capabil să-l îngrijoreze pe soţul înşelat. Obraz de cinste, boierul Brezoianu nu poate suferi o asemenea ruşine, mai ales că majoritatea slugilor şi vecinilor cunosc de mult „legătura de taină” a jupânesei.
În plus, amantul boieroaicei nu este decât un om „prost”, din clasa de jos a societăţii, aşa cum o arată şi numele pe care îl poartă, saigiu fiind cel care se ocupa cu strângerea şi numărarea oilor în vederea perceperii impozitului. Dezonoarea este foarte mare pentru boierul înlocuit în patul conjugal de un oarecare. În aceste condiţii, cere ajutor mitropolitului ţării, singurul în măsură să-şi spună părerea în astfel de cazuri.
Mitropolitul Ştefan citeşte plângerea, reflectează şi, deşi adulterul este clar dovedit, nu vrea să acorde divorţul, pe motiv că cei doi aparţin elitei sociale şi trebuie să reprezinte un exemplu demn de urmat pentru cei mulţi şi „proşti” (în epocă cuvântul este folosit pentru a-i desemna pe săracii din clasa de jos).
Dar care sunt faptele? De câtva timp, Marica se îndrăgostise, până peste cap, de un alt bărbat pe care-l introducea în odaia sa, pe uşa din dos, cu ajutorul slujnicei, Slamna ţiganca, şi a unei vecine, Ilinca Mucioaia, ambele complice la amorul ilicit. Înştiinţat de slugile din casă, soţul pune la cale un flagrant delict la care-i invită şi pe prietenii lui, marii boieri ai divanului. Participarea acestora nu este întâmplătoare, ei vor deveni martori indispensabili în derularea procesului.
Neştiind ce-l aşteaptă, Vasile Saigiul a venit seara ca de obicei, a lăsat calul la vecini şi, de aici, însoţit de ţigancă a purces spre odaia amantei sale unde de obicei „şădea cât îi era voia”. De data aceasta, vizita i-a fost întreruptă de feciorii din casă care au intrat şi au început să-l ia la pumni.
Scăpat cu chiu, cu vai, din mâinile lor, Vasile se refugiază în casa Ilincăi Mucioaia căreia îi povesteşte speriat aventura tocmai încheiată: „după ce au scăpat de la feciori, au mersu la casa ei şi i-au spus el cu gura lui ei, cum că l-au prins feciorii postelnicului Costandin şi i-au luat inelul den deget şi i-au luat şi taleri 15 den bozănar. Şi apoi după ce s-au dus de la dânsa acasă au mai trimis cu ginere-să Vasile bani de au împlinit taleri 50 cu cei taleri 15 şi i-au dat în mâna ţigăncii Slamnei, i-au dus de i-au dat feciorilor căci făcuse pace cu ei”.
Bătut şi jefuit de către slugi, amantul nu renunţă la dragostea pentru jupâneasa altuia. Boierul urmăreşte din umbră toată această afacere scabroasă pentru că poziţia socială nu-i permite să se coboare la nivelul rivalului său. Slugile sunt puse să-i aducă răzbunarea, fiindcă ele aparţin aceleiaşi categorii sociale ca amantul. Tratamentul aplicat pune şi mai bine în evidenţă aceste diferenţe sociale, clar marcate atât la nivelul discursului, cât şi la nivel comportamental. (Va urma) (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
