Când e vorba de viaţa în comun, bătăile sunt deseori crunte şi dincolo de palme sau pumni orice obiect ieşit în cale poate deveni o armă. Pistolul, puşca, toporul, tesla, cuţitul, sabia, iataganul, bastonul, ciomagul, parul, scaunul se transformă în instrumente ale torturii. Barbu pescarul, de câte ori se întoarce de la cârciumă, îşi bate nevasta şi asta după ce i-a risipit toată zestrea.
Iată ce povesteşte Safta despre ultima bătaie: „viind el beat acasă-şi, la patru ceasuri din noapte, după ce ar fi bătut-o foarte rău, ar fi dat şi şi cu cuţitul în spate să o junghe şi cum că de nu ar fi sărit vecinii să o scoaţă putea să i se întâmple şi primejdie de moarte”: În acest caz, soţul a risipit zestrea şi averea comună pe băutură.
Din lista prezentată de Safta, în faţa instanţei, pentru a dovedi veridicitatea spuselor sale, observăm că totul poate fi convertit la cârciuma din mahala. Printre lucrurile care lipsesc se numără în primul rând cele care fac parte din zestre: haine, bijuterii, vase de bucătărie, lenjerie. Barbu pescarul a vândut de la mărgelele de urmuz şi rochia de alagea şi până la ii, basmale, batiste, şi chiar şervetele de bucătărie şi plapuma de pe pat.
A risipi zestrea şi a vinde lucrurile din casă constituie o conduită dezonorantă din partea partenerului. Economia, şi aşa precară, a multor cupluri nu supravieţuieşte în atare condiţii. Din acest motiv, soţia cere ajutorul celor din jur pentru a-şi salva zestrea sau a prezerva patrimoniul familiei.
Neaga din Vlăicuieşti, judeţul Ialomiţa, îşi acuză soţul că nu o chiverniseşte şi că nu-i aduce de cheltuială, ba mai mult, că în vremea răzmeriţei a lăsat-o singură fără mâncare şi fără protecţia necesară. În această situaţie, s-a văzut obligată să părăsească satul şi să-şi caute o slujbă la oraş pentru a se hrăni singură. Timp de alţi cinci ani îl aşteaptă răbdătoare că „doar va arăta el vreo milostivire asupra ei”, dar cum declară chiar soţul „scârbindu-se unul de altul” soluţie de împăcare nu mai există.
Femeia notează aici cum situaţia economică a cuplului s-a deteriorat cu fiecare zi, iar bărbatul, care avea obligaţia de a chivernisi casa, s-a sustras acestei îndatoriri, acceptând ca ea să părăsească căminul pentru a se întreţine singură. Deci un bărbat care nu e capabil să se chivernisească pe el, nu va avea grijă de familia sa.
De asemenea, gelozia provoacă furia bărbatului. Soţul gelos îşi varsă cu furie întreaga bănuială, întemeiată sau nu, asupra nevestei. Ştefan, croitorul din mahalaua Sfânta Ecaterina, îşi încuie soţia „cu lacăt şi cu pecete”, ori de câte ori pleacă de acasă. Înştiinţat de vecini, tatăl vine şi-i deschide uşa fiicei şi mai ales îi aduce de mâncare, dar intervenţia acestuia nu face decât să întreţină bănuielile soţului, întors de la lucru şi, negăsind lacătul la uşă, începe cearta şi bătaia.
Chiar dacă bătăile sunt cumplite, chiar dacă „semnele vinete” se mai văd încă pe gâtul soţiei, părinţii clerici nu se decid asupra separării. Ei se hotărăsc s-o trimită pe Calina la schitul de călugăriţe, ca să chibzuiască acolo dacă vrea separarea sau să rămână cu soţul ei. După patru săptămâni de mânăstire, Calina rămâne fermă pe poziţie şi preferă moartea decât viaţa cu un asemenea om; pentru cutezanţă însă, femeia pierde dreptul de a se recăsători. ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0).