Pe lângă faptul că este un mare coregraf, Gigi Căciuleanu este și poet. Ba, am putea spune că prin este el însuși o poezie. Are o viață plină ochi cu tot felul de întâmplări uluitoare pe care le povestește cu sinceritate.
Despre copilăria sa în perioada cea mai neagră a comunismului, despre rădăcinile lui basarabene, despre şocul întâlnirii cu Miriam Răducanu, despre anii de exil şi despre regăsirea patriei ne-a povestit şi nouă Gigi Căciuleanu într-un interviu inedit.
Cum era copilul Gigi Căciuleanu?
În primul rând trebuie să spun că provin dintr-o familie foarte amestecată, de români basarabeni, ruşi şi greci. Tatăl tatii era grec rusificat de mai multe generaţii, mama tatii - grecoaică get-beget, din Atena, cealaltă bunică era rusoaică din Sankt Petersburg, iar celălalt bunic, moldovean. Bunicul român și bunica rusoaică au locuit la Măşcăuţi, în Basarabia. Când, în 1940 sovieticii le-au dat numai 24 de ore ca să-şi părăsească locuinţa, ei au venit în România, unde mama termina facultatea de agronomie iar sora ei mai mare avea un apartament. Au locuit la Bucureşti cu toţii într-o locuinţă unde se înghesuiseră în două cămăruţe vreo treizeci de rude, refugiate şi ele.
Cum au reşit să se refugieze în România în doar 24 de ore?
Bunica ne povestea că la refugiu nici nu i-a trecut prin minte să ia cu ea nimic din ceea ce se cheamă ''de valoare'', nici măcar o bijuterie. A plecat cu Biblia într-o mână şi cu un cactus în cealaltă. Acest cactus însemna foarte mult pentru ea: îl scăpase de la îngheţ, îl îngrijise, îl crescuse, îl bibilise.
Ce s-a întâmplat cu cele două obiecte salvate de bunica?
Cactusul a rămas la Bucureşti, dar Biblia am luat-o cu mine când am plecat din ţară. O am şi acum.
Bunica ţi-a inspirat şi credinţa ei?
Şi ea şi bunicul. Îmi amintesc că atunci când eram copii nu aveam voie să purtăm cruciuliţă la gât, bineînţeles, eram în anii cei mai grei ai comunismului, şi trebuia să o ascund sub cravata de pionier. Spre groaza părinţilor mei, Dedusca-Sasha, bunicul meu dinspre partea tatei, mergea cu mine pe stradă şi cum ajungea în fața unei biserici se aşeza în genunchi și se închina de mama focului. Acesta era un gest pentru care erai trimis urgent la Canal de unde un om de 80 de ani nu mai avea şanse să se întoarcă viu.
Așa că de mic am fost credincios. Foarte multă vreme, copil fiind, am refuzat categoric să dorm noaptea cu o bluză de pijama pentru că eram ferm convins că trebuiau să-mi crească aripile, iar pijamaua le va împiedica s-o facă... Şi acum mă feresc să port pajama.
Să ne întoarcem la copilul Gigi. Când şi-a dorit el să devină dansator?
Speranţele acestea s-au născut în excitaţia serilor în care părinţii mă duceau la Operă, la spectacolele de balet - patru lei costa atunci biletul la balconul trei - şi îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu şi pe Gabriel Popescu. Copilul care eram atunci asculta cu sufletul la gură - cu o emoţie pe care am s-o resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate vieţile pe care le voi mai trăi de acum încolo, orchestra acordându-se în fosă când se pregătea pentru „Noaptea Valpurgiei“ sau pentru „Lacul lebedelor“, unde urma să apară acea minune de Irinel Liciu.
Ce amintiri ai din anii de şcoală?
Eram încă în ciclul elementar când am trăit un moment total suprarealist. Tocmai luasem premiul întâi pe şcoală, fusesem felicitat, evidenţiat. Avusesem nota cea mai mare şi am plecat acasă cu o mulţime de cărţi primite ca premiu, care mi-au făcut cea mai mare bucurie. Nota era o chestie abstractă, dar cărţile erau acolo, reale, grele, sub braţ şi reprezentau adevăratul premiu.
Căpătasem, deci, o mulţime de cărţi şi am plecat de la şcoală sărind într-un picior. A doua zi tata, ducându-se la şcoală să ia rezultatele, s-a uitat pe lista celor promovaţi şi a văzut ca nu figurez. Atunci a intrat la directoare să o atenţioneze că e o greşeala în aceste liste.
Directoarea, stânjenită puţin, i-a spus: «tovarăşul Căciuleanu, ştiţi cum e, e o problemă cu dosarul...»
Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe temă de dosar, mama, tot cam din aceleaşi motive, nici nu avea serviciu, în afară de obligaţia familială de a îngriji un «trib» de vreo 20 de indivizi de toate vârstele, locuind toţi în acelaşi subsol de pe Eremia Grigorescu... Deci: «băiatul nu are origine sănătoasă», a conchis ea jenată, «asta e situaţia». Mai erau şi câţiva copii aduşi din Bărăgan, care trebuiau să intre morţi-copţi în şcoală, ca să acopere cota de fii de ţărani. Aşa am fost scos afară din şcoală. Eliminat pentru a fi terminat anul cu premiul întâi. Origine nesănătoasă, ce mai...
Cum ai fost totuşi reprimit în şcoală?
Salvarea mi-a venit de la teatrul meu de păpuşi. Unchiul meu, meşter talentat cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o forţată vilegiatură de câţiva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, dintr-o ramă de fereastră pe care a întors-o pe dos şi i-a pus o cortină, un fel de perdeluţă în fața scenei. Împreună cu mătuşa mea, Mama-Dia, sora mamei, primul meu amor, care era ceva mai liberă, după birou (avea, dintr-un motiv complet inexplicabil, statutul social cel mai ridicat din familie - ajunsese să aibă o slujbă de dactilografă în limba rusă la revista sovietică «Narodnaia Rumânia»), am început o serie de turnee; adică ne trambalam prin Bucureşti cu o tărăboanţă conţinând teatrul şi păpuşile pentru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne primească. Până la urmă mi s-a dus vestea şi am început să fiu invitat pe la orfelinate sau la cămine de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici. Asta a durat un an de zile. Între timp, mama s-a dus la şcoală, a vorbit cu secretara de partid, care era o doamnă - chiar o doamnă! - şi mai era şi profesoara noastră de română. Ea a venit să vadă un spectacol, a mai adus câţiva profesori şi, sub pretextul foarte periculos şi riscant pentru ea, şi anume acela că eram născut pentru a fi artist, şi că talentul, câteodată, poate fi mai important decât dosarul, a cerut să fiu reprimit în şcoală, pe răspunderea ei. Târgul cu mama însă fusese foarte clar: trebuia să fiu primul la învăţătură. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Îţi aminteşti de primele recunoaşteri ale coregrafului Căciuleanu?
Primul meu premiu de coregrafie a fost pentru mişcare scenică. L-am primit la Piatra Neamţ, când abia ieşisem de pe băncile şcolii. Era un spectacol care se numea „Harap Alb“, regizat de Zoe Anghel Stanca. Mai am un premiu de la un spectacol la care am avut norocul să lucrez cu Liviu Ciulei care pentru mine a reprezentat mereu un fel de maestru universal; nu român, nu francez, nu american, ci pur şi simplu un maestru al scenei. E vorba despre „Leonce şi Lena“ cu Ion Caramitru şi Irina Petrescu. Liviu Ciulei mă chemase să fac mişcarea scenică, dar, în fond, Liviu Ciulei nu avea nevoie de nici un fel de ajutor. Nu ştiu cât a ţinut seama de timidele mele sfaturi, date mai mult mort decât viu, eu însa m-am hrănit foarte mult din întâlnirea aceea.
Vorbind despre întâlniri, cum a fost cea cu doamna Miriam Răducanu, care te-a marcat definitiv?
Despre Miriam Răducanu eu n-aş vorbi în termeni de „întâlnire“, nici de „întâmplare“, aș vorbi de „şoc“. Un şoc artistic declanşator. O avusesem profesoară (toatà lumea îi spunea: Doamna Papa), dar nu am realizat pe deplin cine şi ce era. Un copil nu realizează. Descarcarea electricà mi-a provocat-o Miriam Ràducanu abia în momentul în care am văzut-o dansând... Avea un recital, undeva într-o sala foarte obscura pe undeva prin Bucuresti, pentru că nu era acceptata de curentul artistic oficial - opera, dansul care se faceau atunci... Venea însa lume foarte multa şi bună. Aşa marginală cum era, sala era arhiplină. Eu am ajuns cu întârziere, pentru căusesem şcoală înainte. Am ajuns gâfâind să văd dans. Şi am văzut-o pe Doamna Papa nemişcată pe scenă într-un dans despre care după aceea am aflat eu că se numea „Gândul“. Muzica mi s-a părut extraterestră. Când m-am mai obişnuit, am văzut că se mişca şi avea nişte mişcări complet de pe altă lume. După toate „evidenţele“ alea cu care eram disciplinaţi de către profesorii de balet, puterea nuanţei gesturilor ei m-a înnebunit. Când am vazut gestul acela, gest pe care ea îl repeta la infinit şi care uneori avea o semnificaţie atât de plina, iar alteori parca nu avea nici una, nu era din lumea asta. Un şoc fizic, psihologic, filosofic şi dinamic parcă m-a izbit. După „Gândul“ a mai dansat şi alte lucruri, dar acest prim şoc este pentru mine ceva ce am purtat cu mine toată viaţa. Oriunde aş fi, orice aş dansa, acest moment este în mine. E răspândit în toată fiinţa mea.
Ai studiat la legendarul teatru Bolshoi din Moscova, ai fost solist la Opera Naţională din Bucureşti, dar la un moment dat, ai decis să părăseşti România comunistă. Cum au fost primele momente ale exilului?
Personal, am trăit foarte greu despărţirea de ţară. Pentru unii e mai uşor, dar pentru mine, primul an a fost un an de traversare a Lethei, aşa, de parcă traversam o vale foarte întunecoasă, asta deşi profesional totul îmi mergea foarte bine. Cred că nu exagerez deloc dacă spun că am supravieţuit practic datorită poeziilor pe care le învăţasem la şcoală şi pe care nici nu bănuisem până atunci că le ştiam pe de rost. Când m-am trezit departe de ţară am ajuns să le repet ca pe nişte mantre. Eminescu, Coşbuc, Topârceanu, Alecsandri, Minulescu, Bacovia, chiar şi Mioriţa, poeme recitate printre lacrimi, dându-mă aproape literalmente cu capul de pereţi: "Mişu Şt. Popescu vrea să divorţeze... iar plopi în umedul amurg... şi cu sergentul zece... să se-mpiedice de-un ciot... pe-un picior de plai... din rude mari împărăteşti... o pictură parfumată cu vibrări de violet"... şi dă-i înainte şi antrenează-te şi strânge din pumni, din dinţi "...două jucării stricate...alt acrobat...alt salt mortal"... Asta deşi eu nu pot spune că am trăit vreodată un sentiment de exil, ci unul care a semănat mai mult cu o despărţire în amor.
