Închisorile României comuniste au depășit caracterul unor simple unități de recluziune a condamnaților penal.
Deținuții politici „transferau” în celulele penitenciarelor și memoria vechii societăți românești, reprimată de noul regim instalat.
Spiritul democratic, efervescența culturală, profunzimea spirituală, solidaritatea țărănească se regăseau acum în temnițele comuniste, supuse unui regim de exterminare, se arată într-o analiză dată publicităţii de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în pagina sa web.
În calendarul detenției un loc principal îl aveau sărbătorile, momente de intensitate spirituală, în care timpul suferinței fără sfârșit era suspendat și convertit într-un timp al amintirii, al rugăciunii și al solidarității ecumenice.
Nașterea Domnului, o sărbătoare prin excelență a familiei, accentua dorul de casă, al amintirii celor rămași dincolo de zidurile temniței, în închisoarea cea mare care era România comunistă.
Tocmai de aceea regăsim evocarea Crăciunului ca un lait-motiv al memorialisticii de detenție, majoritatea autorilor descriind modul cum cei închiși trăiau această sărbătoare.
Deși imposibil de rezumat, tocmai datorită valorii lor documentare ce rezidă din mărturia autentică și transmisă nemijlocit, lucrările memorialistice subliniază efortul duhovnicesc al deținuților, care însoțea pregătirile pentru sărbătoarea Nașterii Domnului.
Un astfel de moment este Crăciunul anului 1949, trăit în plină reeducare de la Pitești, și descris de către Ioan Ianolide, care exprimă mărturia credinței în acel context dramatic, al violenței extreme: „În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat de ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi, în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite.[…] Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor. Într-un târziu m-am decis să mă cuminec.”
Despre atmosfera sărbătorilor și misiunea spirituală a preoților regăsim informații chiar în dosarele fostei Securități.
Spre exemplu, un raport din 1959 al colonelului Crăciun, comandatul penitenciarului Aiud, semnalează că „Preoţii şi studenţii în teologie întreţin în rău starea de spirit întrucât preoţii în preajma sărbătorilor întreabă „cine se spovedeşte” sau „cine se împărtăşeşte” sau că începe postul şi aşa mai departe, nu toţi dar unii din ei şi aş putea spune că majoritatea.”
În memoria Gulagului românesc, sărbătoarea Crăciunului s-a impus, mai ales, prin colindele celor închiși. Aceste creații, parte consistentă a liricii de detenție, o dată isprăvite, intrau pe „releul închisorii”, fiind memorate și împărtășite celorlalți deținuți.
Alături de autori consacrați precum Radu Gyr sau Nichifor Crainic, s-au remarcat și poeți ca Ștefan Tumurug, Eugeniu Indreica Damian, Zorica Lațcu, Traian Popescu, Gheorghe Popescu-Vâlcea, Ovidiu Vasilescu, Valeriu Gafencu, Valeriu Anania sau Constantin Dragodan.
Colindele, prin profunzimea mesajului lor, pot fi considerate traduceri culturale ale suferinței, care exprimă într-un mod deplin tensiunea dramatică a detenției. Aceste creații fac parte, alături de lucrările memorialistice, din patrimoniul Gulagului românesc.
Tema centrală a colindelor o reprezintă transfigurarea suferinței. În creațiile lor, autorii rezumă întreaga experiență traumatică a detenției: foame, frig, izolare, torturi, care devin mijloace de primenire spirituală și pregătire pentru sărbătoarea Nașterii Domnului.
Crăciunul în temnițele comuniste reprezintă elogiul rezistenței, deopotrivă culturale și duhovnicești, a deținuților, o rezistență care avea ca fundament libertatea spiritului, pe care regimul a încercat cu abnegație, dar fără succes, să o reprime.
Aceste valori, ale credinței autentice, libertății și solidarității jertfelnice, constituie patrimoniul pe care supraviețuitorii Gulagului românesc îl oferă ca testament societății de astăzi.
