Multitudinea schimburilor comerciale nu este o garanție a păcii, scrie Le Figaro.
De la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 până la pandemia de Covid-19 din 2020, „satul global” s-a obișnuit cu șocurile. Dar de data asta e diferit. Invazia Ucrainei pune sub semnul întrebării însuși principiul globalizării și beneficiile „comerțului dulce” al lui Montesquieu.
„Efectul natural al comerțului este de a aduce pacea. Două națiuni care negociază împreună se fac reciproc dependente: dacă unul are interes să cumpere, celălalt are interes să vândă”: nimeni nu a reușit mai bine decât filozoful francez al secolului al XVIII-lea să teoretizeze ordinea mondială liberală născută odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989.
Globalizarea comerțului cu mărfuri și servicii, libera circulație a capitalurilor și a oamenilor, precum și diseminarea universală a ideilor și imaginilor pe Internet, aceasta era ceea ce va pacifica lumea. Salutând intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC) în 2000, Bill Clinton, pe atunci președintele Statelor Unite, a profețit că aceasta „ar avea un impact profund asupra drepturilor omului și libertății politice”. Și în bestsellerul său din 2005, "Pământul este plat. O scurtă istorie a secolului al XXI-lea", eseistul american Thomas Friedman a riscat acest prognostic: „Două țări care fac ambele parte dintr-un lanț internațional de producție nu vor intra niciodată în război una cu alta”.
Raționalitatea economică și diviziunea internațională a muncii în slujba păcii: analiza cu siguranță nu este nouă.
În 1910, în apogeul Belle Époque și a ceea ce retrospectiv s-a numit „prima globalizare” (1850-1914), jurnalistul și politologul britanic Norman Angell a publicat o carte, La Grande Illusion, care i-a adus ulterior Premiul Nobel pentru Pace.
Teza sa era seducătoare: schimburile între marile națiuni deveniseră atât de intense, din cauza prăbușirii costurilor de transport (ambarcațiuni cu motor) și a facilităților de comunicare (telefon), încât un război mondial ar fi imposibil: mult prea costisitor pentru economiile și prosperitatea popoarelor lor.
Istoria era, din păcate, să verse acest optimism pacificator. Asasinarea arhiducelui François-Ferdinand, moștenitorul Imperiului Austro-Ungar, săvârșită la Saraievo la 28 iunie 1914 a stârnit un conflict pe o scară fără precedent. Cu plusul de a intra într-o spirală a protecționismului care urma să dureze aproape jumătate de secol. Economia franceză, care și-a mărit raportul dintre exporturi și PIB de la 7,5% în 1850 la mai mult de 15% în ajunul Primului Război Mondial, nu și-a revenit până la sfârșitul anilor 1970 când a ajuns la o deschidere la fel de mare.
Războiul comercial și tehnologic cu China este singurul consens între democrați și republicani de peste Atlantic.
Dincolo de consecințele imediate asupra materiilor prime, în ce măsură agresiunea Moscovei asupra Ucrainei va bulversa regulile jocului globalizării? Această nouă lovitură face parte dintr-o serie deja lungă de provocări la adresa comerțului liber. A început în 2018, odată cu „războiul comercial” revendicat de Donald Trump, majorând taxele vamale la „made in China” de la 3,1% în medie la 19,3%. Ca să nu mai vorbim de embargoul asupra Iranului în același an. În acest sens, administrația Biden nu a schimbat nimic și din motive întemeiate: războiul comercial și tehnologic împotriva Chinei este singurul consens între democrați și republicani de peste Atlantic.
El a precedat pandemia de Covid-19 care a contribuit la accelerarea acestuia. Lanțurile internaționale de producție, prin care trece 80% din comerțul mondial, și-au arătat vulnerabilitatea.
Lumea se vede din ce în ce mai puțin „ca o piață vastă în care granițele și alte bariere comerciale erau destinate să fie abolite, dar ca un câmp de forțe politice în cadrul căruia se organizează schimburile economice”.
Sursa: Le Figaro.
