Murdalâcul este parte integrantă a orașului. El îmbracă multiple „chipuri” și se lipește de tot ce-l poate susține. Ploile, topirea troienelor, devierile aberante ale cursurilor de apă, neîngrijirea fântânilor și a cișmelelor lasă în urma lor noroaie, câmpii uriașe de nămol ce năpădesc ulițele nepodite, curțile, drumurile de țară, grădinile, locurile publice, podurile, treptele bisericilor, roțile căruțelor, murdărind condurii cucoanelor, obielele slugilor, cizmele boierilor, poalele rochiilor și stricând pacea giubelelor. Vorba românului e: „Să dea Domnul să plouă!”. Dar când plouă...
Și când nu plouă? Au grijă oamenii să facă noroi, de parcă nu s-ar putea trăi altfel. Când s-a stricat cișmeaua de la capul Podului Mogoșoaiei dinspre Herăstrău, centru principal ce alimentează de fapt o parte din oraș, murdalâcul a și apărut. Noroiul „foarte mare” zăticnește orice pas și „dă cădere trecătorilor”. De la Ipsilanti Vodă încoace, orașul s-a tot mărit, bucureștenii sau țăranii, fugiți de angarale, „și-au făcut case și namestii afară din hotar”. Curțile, grădinile, casele, gardurile și noroaiele blochează sau întârzie accesul carelor în oraș.
Munți de gunoaie se strâng pe maidane sau pe fiecare locșor ce pare a fi al nimănui, după cum se spune la 28 iulie 1815. În Ulița Șelarilor, în spatele prăvăliilor, pe locul sterp, presupus a primi marfa prăvăliașilor, s-au cuibărit în fapt gunoaiele tuturor, zi de zi și noapte de noapte, așa că în scurtă vreme s-au astupat drumurile, s-au ridicat grămezile și, o dată cu ele, mirosurile puturoase. Când fu de curățat, unii au zis că da, alții au zis ba, susținând sus și tare că nu ei ar fi vinovați de murdalâc, ci chiriașii lor și atunci lor le revine și plata.
Gunoaiele, creație umană, se adună cu fiecare zi ce trece. Ele incomodează mai ales în zilele călduroase de vară, când mirosurile pestilențiale le accentuează prezența, sau în zilele ploioase, când șiroaie murdare și cleioase se scurg pe uliță, prin curți și prin grădini. „Să-și măture în dreptul prăvăliei”, „să-și strângă gunoaiele”, „să nu mai pricinuiască murdalâcuri și gunoaie”, protestează vecinii, în încercarea de a menține oarece ordine. Dar nimeni nu aude, și chiar cei ce condamnă, când nu-i vede nimeni, aruncă la fel de neglijent și spornic mizeria.
În curțile oamenilor, în fața porților, pe maidane, în fața prăvăliilor, în târguri și în bâlciuri se strâng gunoaiele, murdalâcul, putoarea, leșurile, noroaiele și bălțile, dar puțini sunt cei care se sinchisesc de ele. Incomodează numai atunci când nu se mai deslipesc de cizme și de conduri, doar atunci când umplu aerul din jur cu duhori insuportabile, atunci când noroiul invadează pragurile caselor, covoarele, podelele conacelor. Boierii merg mai mult călare și în trăsură, așa că noroiul, parte a peisajului, îi necăjește mai puțin.
Multe dintre pitacele domnești îi au ca personaje principale: căminarul Dudescu nu vrea să sece băltoaca din dreptul grădinii sale, banul Brâncoveanu și vornicul Manu sunt uniți de aceeași băltoacă ce se întinde din dreptul porților primului până în porțile celuilalt, zăticnind întâlnirea veliților la adunarea Divanului. Ca să-i sperie și să-i oblige a-și face curat în dreptul porților, se hotărăște ca acela care va deseca și va astupa balta va deveni și proprietarul terenului.
Visuri d-ale domnilor, pentru că, în realitate, cu greu ar putea fi deposedat un Brâncoveanu de proprietățile sale, cum la fel de greu un astfel de boier s-ar urni la lucru, chiar dacă la mijloc ar fi și interesul său. Atât timp cât noroiul nu-l atinge, de ce ar face așa ceva? (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
