Pentru întemniţarea femeilor, mitropolitul are la dispoziţie două mănăstiri: Viforâta şi Dintrunlemn. Pentru bărbaţi se preferă mănăstirile Snagov, Cernica şi Căldăruşani. Obişnuiţii acestor locuri de recluziune sunt preoţii şi călugării care au încălcat regulile ecleziastice şi uneori câte un boier rebel.
În iunie 1798, Acachie ieromonah, Dionisie monah şi Gherasim monahul au fost puşi la „popreală la mănăstirea Znagov unde să fie şăzători până la sfârşitul vieţii lor”, pentru că „abătându-se la rele petreceri, umblând pe la locuri netrebnice prin cafenele i prin cârciume după beţii şi mişelii cu cântece i jocuri, umblând pe poduri în desfătări, care sunt spre defăimarea cinului preoţesc”. Aşadar, mănăstirea joacă rolul unui „aparat de transformat indivizii”.
Locul nebunilor este tot la mănăstire. Ignatie ierodiacon, căruia i „s-au întâmplat de s-au smintit mintea şi nebun de multă vreme umblând pă uliţele Bucureştiului spre râsul norodului”, este închis la Snagov; la aceeaşi mănăstire ajungând şi Nicolae care dă foc caselor din mahalalele Bucureştilor, sau Ioan Pricea care a fost un „nebun cuminte” până când, într-un acces de furie şi-a omorât tatăl.
În aceste cazuri, izolarea oferită de mănăstire – „fiind loc înconjurat de apă” – are întâietate, deoarece nebunii trebuie ţinuţi departe de comunitate, din cauza pericolului pe care îl reprezintă pentru lumea exterioară. Internarea acestora din urmă nu mai îmbracă un caracter corecţional, ci unul izolaţionist.
O altă categorie de prizonieri ai mănăstirilor o constituie soţii rău platnici sau cei reclamaţi pentru comportamentul lor violent. Vasile lemnar rămâne închis la mănăstirea Snagov vreme de doi ani, exilat acolo din poruncă domnească ca urmare a bătăilor crunte aplicate soţiei la beţie.
Chiar dacă îi acceptă pe cei „greşiţi”, mănăstirea nu are mijloacele necesare supravegherii şi „educării” lor. De fapt, ea este obligată de putere să se ocupe de toţi aceşti păcătoşi, dar nu primeşte şi ajutorul necesar pentru o bună desfăşurare a procesului de pedepsire şi refacere morală.
Arhimandritul Gheorghe, stareţul mănăstirii Cernica, cere domnitorului Alexandru Moruzzi (1793-1796) să nu mai trimită pe nimeni acolo la „popreală”, pentru „că nu este acel schitu destoinicu a-l avea întru paza cea cuviincioasă, neavând vreun îngrădiş împejur cu tărie de zid”.
Îi recomandă domnului mănăstirea Căldăruşani care „este mănăstire cu îngrădiş tare de zid şi poate fi mai cu bună pace şi deosebit să poate orişice a se căuta şi cu cele trebuincioase”. În aceeaşi situaţie se află şi mănăstirile de femei, la Viforâta, de exemplu, fiica Ecaterinei Ciubucioaia riscă să moară pentru că, bolnavă fiind, călugăriţele nu se ocupă de ea şi nici nu ştiu măcar cum ar trebui s-o facă.
Dincolo de caracterul moral şi puterea de exemplu, acordate de clerici acestei pedepse, primează izolarea individului, necesitatea îndepărtării lui din societate pentru a o proteja. Individul nu devine nici călugăr, deci nu poate fi integrat vieţii monahale, nu este nici un simplu laic, ci doar un intrus impus schitului sau mănăstirii, o responsabilitate în plus care cere supraveghere, întreţinere şi „educare spirituală”.
De multe ori, implicarea stareţului se limitează numai la prima dintre atribuţii, supraveghere, şi lasă pe umerii familiei grija hranei zilnice, iar în ceea ce priveşte „reeducarea”, ea revine individului, izolat între pereţii chiliei şi obligat în acest mod să „mediteze”. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)
