O soţie, victimă a violenţei conjugale, ajunge în „mănăstirea-temniţă” dacă este tânără şi nu are copii. Se presupune că libertatea constituie un pericol şi pentru ea, şi pentru societate, de aceea se recurge la această măsură menită să apere comunitatea, şi îndeosebi familia, de o femeie tânără şi proaspăt divorţată.
Să luăm un exemplu. La 4 mai 1782, mitropolitul acordă carte de despărţire lui Vlad sârbul de către Ruxandra, la insistenţele acesteia că nu mai suportă sărăcia. Motivul nu are nici un temei, în ochii autorităţii ecleziastice, dar s-a cedat în faţa numeroaselor ameninţări cu sinuciderea venite din partea femeii. Deşi a cedat şantajului, mitropolitul are grijă ca soţia să nu primească şi libertatea: tânără şi fără copii ea reprezintă un potenţial pericol ce trebuie izolat.
Soborul se teme că ar folosi libertatea pentru a vizita „locuri netrebnice” şi pentru a se deda la „fapte rele”. Schitul Hagi Dina din Bucureşti o primeşte pe Ruxandra pentru a număra singură zilele ce le mai are de trăit. Pentru o femeie adulteră, codul penal prevede doi ani de întemniţare la mănăstire ca pedeapsă pentru fapta comisă şi, după această perioadă, dacă soţul nu acceptă împăcarea, judecătorul are dreptul s-o călugărească cu forţa.
Această prevedere din codul penal se combină cu o altă prevedere din vechea pravilă. Numai în anumite cazuri de preacurvie, pe lângă despărţire, femeia adulteră se trimite la mănăstire, pe o perioadă nedefinită. Măsura ţine cont de o serie de circumstanţe printre care se numără: vârsta, gradul de viciere al trupului şi al minţii, absenţa sau prezenţa rudelor.
O curvă notorie, fără şanse de schimbare şi fără rude care s-o supravegheze, nu trebuie să beneficieze de libertate. Bălaşa, nevasta lui Toma aprod, primeşte un astfel de calificativ mai ales după ce mărturisise în faţa soborului că nu se poate schimba; de fapt, atitudinea ei forţează mâna judecătorilor obligaţi s-o izoleze în schitul Bâscov, departe în judeţul Argeş, cu aceeaşi veşnică justificare: „una ca să-şi plângă păcatele, al doilea să să vegheze şi altile care să vor ispiti a nu păzi cinstea bărbatului”.
În anumite împrejurări, consiliul constată că nu poate aplica acest tip de pedeapsă oricât de mult ar dori şi oricât de mult ar merita vinovata. Viaţa la mănăstire presupune frică şi smerenie din partea condamnatei, o oarecare acceptare a sancţiunii sau cel puţin o conştientizare a infracţiunii comise. Soborul crede că penitentei i se acordă şansa să se căiască şi să se îndrepte.
Această politică are nevoie de doi actori pentru a-şi atinge ţelul – păcătosul şi mănăstirea - , primul însă nu împărtăşeşte acestă opinie şi ignoră poruncile clericilor, fuge de la mănăstire şi persistă în păcat.
Ilinca este un astfel de personaj. Ea şi-a petrecut ultimii ani de căsnicie mai mult în puşcăria agiei, decât acasă. Când Ioan vistierul cere separarea, singură se angajează în faţa tribunalului că se va călugări. Promisiunea are o valoare efemeră şi o foloseşte ca să scape de bătaie şi surghiun.
La mănăstire petrece doar câteva săptămâni, după care, sub pretextul unei vizite la casa părintească, se reîntoarce în patul conjugal, o tactică cât se poate de inteligentă prin care speră să obţină libertatea. Înaintează jalbă la Mitropolie şi cere, ca urmare a „greşelii” comise, „s-o treacă iarăşi muiare”.
Discursul clericilor este cât se poate de elocvent în această privinţă şi arată ineficacitatea închisorii coercitive în cazul unor asemenea indivizi incorigibili: „am socotit că de vom călugări-o noi peste voia ei (pecum dese ia făgăduinţă la noi mai nainte) şi fiind cu fire şi năravul defăimate şi pornită spre cele lumeşti, nu-i va fi călugăria de vreo spăşanie, ci de osândă”.
Termenii-cheie ai discursului – spăşanie şi osândă – relevă clar misiunea pe care o are fiecare dintre instituţiile sistemului represiv: mănăstirea asigură mântuirea, în schimb puşcăria numai ispăşirea unei condamnări, una are o importantă conotaţie spirituală, cealaltă numai una punitivă.
