Timpul sacru al sărbătorilor se împarte între slujba de dimineață și șederea la cârciumă după-amiaza, între mersul la horă și ora de mâncare. Nimic organizat, nimic gândit, totul lăsat la voia întâmplării. Dar, după prânz, după ce slujba s-a terminat și au tăcut clopotele, sastiseala intră în logica petrecerii. Bombănit și admonestat fiindcă petrece la cârciumă, veselindu-se din plin în acordul viorilor, țăranul încearcă de fapt să uite de sine, abandonându-se în tovărășia celorlalți.
Și apoi ce să facă acasă? Să bea de unul singur? Cu plozii plângând, cu femeia amintindu-i cicălitor de una, de alta, cu animalele zbierând? Sastiseala țăranului pare tristă și amărâtă. Amărâtă, dacă își petrece timpul de unul singur, tristă, dacă stă plictisit pe laviță așteptând să se isprăvească zilele de sărbătoare. Poate evada lesne din lictiseala zilelor de sărbătoare. Petrece din dorința de a fugi de grijile cotidiene, de a uita de greutățile muncii. Țăranul nu are, după cum bine se poate observa, rafinamentul boierului. Nu moare niciodată de urât, fiindcă nu are răgazul, nici motivul și nici mijloacele necesare.
Mai sunt târgurile: târgul de Moși, târgul de Florii, târgul de Rusalii...Adunați în cete, țăranii pleacă cu noaptea-n cap la târg, unde au prilejul să caște gura, să vândă și să cumpere lucruri mărunte, să se distreze, să-și astâmpere curiozitatea. La târg văd pehlivani, urși, arătări, măscărici...De Paști, ursarii umblă prin sate și pe la târguri, cu urșii după ei, adunând copiii și norodul, speriind caii, stârnind multă zarvă. Acest tărăboi este pe placul norodului, dar nu și pe placul puterii, care îl interzice. Timpul sărbătorii scapă de sub orice control. Petrecerea degenerează într-un vârtej al descătușărilor: „se aruncă pusci și pistoale, noapte și zi”, se încing zaiafeturi și chiolhanuri, cu lăutari, cu „mâncăruri și băuturi”.
Fără bani, la București sau la Iași, săracul și sluga nu-și îngăduie decât plăceri mediocre: cafeneaua, cârciuma, jocul de cărți, promenada. Aici, găsesc voioșie, râs, chef, sociabilitate, plăcerea de a petrece. Are sluga „dreptul la lene”, termen atât de disputat și de discutat de marxism? Există, pentru acestă categorie profesională, timp dedicat libertății de a nu face nimic? Lenea săracului este mult mai dificil de măsurat, fiindcă ea nu prea lasă urme.
Țăranul nu iese la arat și semănat în zilele de sărbătoare, dar slugile de prin casele boierești se bucură de acest privilegiu? Boierul trebuie hrănit, spălat curățat, servit chiar și în zilele de sărbătoare. Slugile din curți și din odăi își continuă activitatea o bună parte din zi, cât durează petrecerea stăpânului; le rămâne puțin timp să caute spații sociale îndepărtate. Recurg la sociabilitatea din apropiere: vecinii, cârciuma, cafeneaua și ulița.
Documentele arată cât de meschin este timpul dedicat sărbătorii pentru biata slugă, captivă în odăi și conace, câtă vreme stăpânii sunt la biserică. Atunci sluga se lasă toropită de somn, lenevind pe sofa în așteptarea poruncilor sau abandonându-se plăcerilor solitare. Când pleacă să petreacă, reproduce „timpul și ritualurile ssociabilității rurale”, fără a se lăsa atrasă de diversitatea costisitoare a orașului. Mai ales dacă a plecat de acasă, din satul depărtat, cu gândul de a face economii, de a strânge bani de zestre, de casă sau doar de a supraviețui. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
În solitudinea conacului, cu stăpânii dedați în consumul hedonist, plictiseala poate lua diferite forme: savoarea unui pahar de vin, deliciile unei dulceți, aroma unei cafele, trândăveala în patul boierului, pe sofale și printre atlasuri și mătăsuri. Așa face Tache Merișescu, atunci când, ajuns copil de casă, păzitor de canari în iatacurile boierului Băleanu, se îmbată sorbind, cu îngâmfarea slugii care nu e văzută de nimeni, din rachiul boierului. Amuzant este ce i se întâmplă după aceea: într-un oraș bântuit de ciumă, sluga amețită nu poate fi decât suspectată pe dată de contagiune.
