El însuși, falnic ca un ”copac” răsărit în grădina muzicii ușoare românești, Aurelian Andreescu a străjuit universul noastru melodic mai bine de un sfert de secol. A fost ca un meteorit ce-a străbătut în goană cerul sonor cu zeci de stele şi steluţe al muzicii uşoare româneşti, ca apoi să se stingă şoptit, lăsând în urmă o „gaură neagră” prin care nimeni n-a mai reuşit să treacă dincolo, spre alte constelaţii muzicale.
Poate cel mai valoros interpret pe care l-a avut vreodată muzica uşoară românească, cu o voce tremolată, viguroasă, dar caldă şi sensibilă în acelaşi timp, cel care cânta în primul rând pentru satisfacţia sa, având capacitatea de a imprima oricărei melodii harul său lăsat de Dumnezeu, Aurelian Andreescu a fost, cu siguranţă, un adevărat zeu în sălile de concert, în cele mai căutate restaurante de pe Litoral şi cele mai scumpe şi selecte baruri din Bucureşti, deşi n-a fost nici pe departe atât de apreciat, pe cât de uriaş i-a fost talentul.
A intrat întâmplător pe tărâmul atât de fascinant, de seducător, dar şi atât de chinuitor, de obositor şi „devorator” de sănătate al muzicii.
„Eram împreună cu nişte prieteni la Pescăruş şi ne amuzam cântând cu orchestra. M-a remarcat chitaristul Gaby Mezei. Se pare că i-am plăcut, de vreme ce m-a invitat a doua zi la Electrecord. Am păşit cu dreptul. Din clipa aceea, viaţa mea s-a împletit cu muzica uşoară, definitiv şi irevocabil. Aşa se schimbă destinul omului în nici 24 de ore...”, declara Aurelian, în revista Flacăra, la 6 iunie 1986.
A fost căsătorit timp de 7 ani, dar a divorţat, unul dintre motive fiind şi problema sterilităţii lui Aurelian.
S-a recăsătorit cu Mariella Dumitriu, balerină la Teatrul „Constantin Tănase”, şi împreună au înfiat un băieţel în vârstă de 2 ani, abandonat la Leagănul de copii.
În 1991, Mariella se mută în Canada împreună cu fiul lor. Ea este cea care îşi aminteşte că arta lui Andreescu a fost prea puţin respectată.
„Avea un salariu mai mic decât al maşinistului care trăgea cortina şi care avea 20 de ani vechime. Aurelian era vedetă, dar n-avea vechime. Nu exista o scară a valorilor. Era un om care umplea sala şi, cu toate astea, nu era respectat. S-a simţit frustrat întotdeauna…”, îşi aminteşte Mariella. Cu toate astea, Aurelian cântă pentru el, pentru public, pentru Cel de Sus, dar cântă!
Înregistrează peste 200 de melodii, una mai minunată ca alta, printre care „Copacul”, „Fluierând pe stradă”, „Oameni”, „Tu eşti primăvara mea”, „Un fluture şi-o pasăre”, „Vreau numai soare”, etc.
Când a împlinit 25 de ani de carieră, cei de la Teatrul de Revistă i-au refuzat un concert aniversar. Electrecordul i-a scos numai un LP, în 1973. Inexplicabilă atitudine faţă de un artist atât de mare!
După 1980, boala de ficat (o hepatită netratată când era mic), plus oboseala acumulată şi nopţile de cântat în baruri, încep să-i facă probleme.
„Localul este necruţător. Niciodată nimeni nu m-a întrebat ce mănânc. Toţi mă întrebau ce beau.”, spunea atristul. Despre ultimele zile din viaţa lui Aurelian povesteşte Cornel Constantiniu:
„Cu un an înainte de a muri, avusese o comă hepatică. Generalul Şuteu a fost cel care l-a tratat şi l-a salvat de la operaţie. Una dintre recomandările doctorului a fost să evite Litoralul şi, implicit, expunerea la soare. În anul dispariţiei, adică în 1986, s-a dus la Eforie Nord, în restaurantul în care cânta Petre Geambaşu.
Nişte nenorociţi, aşa-zişi admiratori, l-au convins să bea câteva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambaşu să-l lase să cânte două melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a făcut rău. Imediat, cum a terminat de cântat, a intrat în comă. A murit în aceeaşi seară la Spitalui Judeţean Constanţa”.
La fel, în cartea sa “Ce cauţi tu în viaţa mea?”, textierul de umor şi realizator Tv la “Varietăţi”, regretatul George Mihalache, consemnează: “Aurelian a rezistat în linia întâi a soliștilor de muzică ușoară mai bine de 25 de ani. Treptat, însă, el începu să se confrunte cu tot soiul de probleme care l-au măcinat, determinându-l să rezilieze contractul cu viața mult mai devreme decât se aștepta.
Consumul excesiv de tării a fost principala cauză. Unii înclinau să creadă chiar, că într-o vreme, devenise și sclavul drogului datorită unor deziluzii sentimentale. Ceea ce devenea evident însă pentru toți cei din jurul său - și chiar eu aveam să mă fonving de trista realitate – era faptul că Aurelian începuse să aibă mari probleme cu memoria.
Cheltuia eforturi uriașe ca să învețe un text, ca apoi să-l uite după două-trei zile! Din acest motiv, ultimele lui apariții în spectacole se axau pe sprijinul play-back-ului, Aurelian mulțumindu-se să mimeze doar… Când l-am întâlnit ultima oară, cânta la restaurantul Cișmigiu. Știam, din auzite, că se luptă de câțiva ani cu o ciroză atroce. Chipul său, vizibil marcat de suferință, devenise stacojiu, aproape de nerecunoscut.
A venit la masa mea dintr-un separeu, iar eu știind cum e piesa, căutai să dosesc paharul de whisky pe care îl aveam în față. M-a privit trist și resemnat: ”Inutil, mi-a șoptit, eu nu mai pot să beau nimic!” Apoi , cuprinzându-și capul între palme, se porni pe plâns. ”Simt că nu mai am mult!”
A murit într-o zi ploioasă a anului 1986. Nu avea nici 45 de ani. Acum, când mai ascult la radio ”Copacul”, mă gândesc la Aurelian, cât de repede a doborât viața un stejar atât de falnic odinioară…”
În urma sa au rămas melodiile, ca nişte albe fluturări de mână, ca nişte corăbii plecate de la ţărm spre necuprinsul mărilor albastre, ca nişte poveşti care încep cu a fost odată un om între „Oameni”, ce-a semănat cu iubire câmpia din noi...Dumnezeu să te odihnească, Aurelian!
