Se împlinesc astăzi 32 de ani de la revolta anticomunistă din toamna anului 1987 de la Braşov.
În noaptea de 14 spre 15 noiembrie muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Steagul Roşu ieşeau în stradă nemulţumiţi de nivelul de trai.
A fost printre primele revolte pe scară largă împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu.
Cei aproximativ 400 de oameni s-au adunat în faţa palatului administrativ, unde se afla conducerea fabricii şi apoi au pornit spre sediul prefecturii.
Pe traseu li s-au alaturat şi alţi braşoveni.
Numărul acestora devenise de ordinul miilor. Ei au cântat ”Deşteapta-te, române!” şi au scandat pentru prima data în România ”Jos dictatura!” şi ”Jos Ceauşescu!”, aminteşte RADOR.
Peste 20 de procurori din perioada regimului comunist și zeci de profesioniști ai Securității și Miliției lui Ceaușescu au fost implicați în înăbușirea Revoltei de la Brașov din 1987, scrie Europa Liberă.
Dosarul în care sunt cercetați torționarii muncitorilor brașoveni a fost transferat acum un an la Secția Specială de Anchetare a Magistraților, deși Parchetul Militar audiase circa 600 de martori.
Nu există niciun vinovat, doar cele 61 de victime plus familiile lor hărțuite în ultimii ani ai regimului Ceaușescu.
Torționarii lor, care mai sunt încă în viață, se bucură de pensiile speciale date în ultimii ani în mod egal, militarilor care au fost în Afganistan, polițiștilor care au fost în Kosovo, foștilor milițieni sau foștilor ofițeri de securitate.
Informațiile despre Revolta din Brașov au apărut pentru prima data în media britanică. Ambasadorul Israelului din epocă, Yosef Govrin, scrie în cartea lui, Relaţiile israelo-române la sfârşitul epocii Ceauşescu (Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2007, p.132) despre traseul acestei știri din București la Londra: a fost o relatare făcută de Silviu Brucan unui diplomat strain și „prima ieșire la rampă a lui Brucan ca potrivnic al lui Ceaușescu”. Brucan se exprimase destul de dur, explicând că muncitorii refuză statutul de sclavi.
Revolta muncitorilor din Brașov, numită și revolta șubelor, după îmbrăcămintea muncitorilor care au ieșit pe stradă să-și strige nemulțumirile, s-a încheiat prin condamnarea și deportarea grupului de 61 de „vinovați”, după 17 zile de anchetă dură și sub presiune internațională, fiindcă în cele din urmă procesul s-a făcut cu ușile deschise, cu participarea presei inclusiv corespondenți internaționali.
La Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu, directorul de atunci al Departamentului pentru România îl avertiza cumva pe liderul de la București despre ce avea să vină:
„Ceaușescu nu poate spune în niciun caz că semnele prevestitorare de furtună nu au apărut din timp: greve locale au loc de multă vreme în industria românească, la fel și răzmerițe în satele Banatului și Maramureșului. Studenții și-au manifestat și ei nemulțumirile; manifestele răspândite nu o data pe străzile orașelor românești, inscripțiile srise în fugă pe ziduri –toate acestea indicau de multă vreme o tensiune care acum a atins punctual de fierbere. (…) Se cer acum măsuri grabnice pentru îndreptarea situației; se cere eliberarea imediată a celor arestați după 15 noiembrie; se cere analizarea responsabilă a cauzelor care au generat starea de criză și se cere schimbarea opțiunilor economice greșite. Trebuie să se evite cu orice preț încă o iarnă Ceaușescu. Am avut cutremure „Ceaușescu”, am avut câteva ierni „Ceaușescu”. E prea mult. E destul. Partidul trebuie să învețe lecția, așa cum au învățat-o și alte partide comuniste. S-o învețe, cu sau fără Ceaușescu”.
