Recunosc. Maia Morgenstern are dreptate. Ce ne oferă ea cu volumul Nu sunt eu (Ed. Litera, București, 2020, 192 pg și alte câteva minunate fotografii) nu este o carte. Este un document clasificat- zice ea. Eu zic că este cel mai luminos document declasificat al unui suflet-copil care ține vie memoria celor care sunt viața ei. După Radu Paraschivescu cu teribilul său zâmbet peste moarte, volumul Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2020, 191 pg.), am crezut că vor trece ani, secole, să descopăr ceva la fel de viu despre ceea ce trece. M-am înșelat. Maia Morgenstern, da, da, actrița care gândește entuziasmant și răspunde savuros la provocările lumii din jur, mi-a topit sufletul. O carte. O seară. În toiul oboselii. O carte ca un șuvoi de apă limpede și sățioasă. Nu. Nu sunt memoriile ei. Sunt zilele ei cu părinții și copiii ei, cu o parte din colegi și rude. O memorie a dramelor prin care au trecut strămoșii ei pe care ni-i redă contemporani asemeni unei sărbători. Unor sărbători de oameni. O carte ca un minunat rol pe scena Teatrului Limbii Române- chiar când, sau mai ales când exprimarea acestuia o împlinește în idiș pe scena Teatrului Evreiesc de Stat. Cuminte și atentă să nu tulbure liniștea iubirilor ei de copil- tata și mama, bunicii, unchii și verișorimea toată, plecații și aruncații de istorie dincolo de limita orizontului vieții acesteia- Doamna Maia Morgenstern emoționează. Vibrează și te cheamă la viață cu fiecare rând. Nu. Nu e carte egală. Nici textele nu sunt o căutare de sine ori o obsesiv prezentare de idee. Nimic artificial. Este ea. Femeia- carte, femeia-senă, femeia-femeie. E o scriitură simplă ca respirația unui copil trezit din somn. Un pic speriat. Dar care știe că cei care o iubesc o țin în siguranță. Veți simți mireasma turtei dulci (honeileicheh-ul cel plin de miere) de odinioară, a sărbătorilor evreiești și românești deopotrivă. O mireasmă sfântă amestecată însă cu miasma urii și imbecilității, totuși, lăturalnice în viața unui copil învățat să iubească. Sigur că m-a topit imaginea tatei-ateu și iubitor sau a bunicului- Cohen rostitor de binecuvântări. Dar m-a entuziasmat deopotrivă incredibila figură a mamei, informaticeana cu suflet de poem. Ori irizanta legătură a Maiei cu familia sa. Istorie și personaje. Lecție de cum se crește un copil isteț fără specialiști? Poate și asta. Paginile unei femei împlinite în vocația ei ce poartă cu sine, nu întâmplător, vocația atâtor omeni din familia sa. Devenită, pentru un ceas ori două, familia noastră. Recunosc că este și cea mai luminoasă lecție despre dramatismul Holocaustului. Despre cum trebuie asumat și recepționat ca o jertfă imensă la rădăcina neîngrijitei noastre libertăți. Nu poți să nu surâzi amar când vezi prostia și duplicitatea unor personaje. Maia Morgenstern pare că le iubește și pe acelea. Și da, te face să îți fie rușine că nu reușești să fii mai bun decât acelea, câteodată, în perceperea celuilalt. O carte- lecție despre cum iubesc România cei care o trăiesc cu adevărat. Indiferent de limbă ori etnie ori neam ori religie...
Oare îmi este îngăduit un Kadiș creștin pentru Dusea și Sara Morgenstern dimpreună cu toți ai lor? Idel, Anetta, Itta, Yenta ori întorsul, o dată, din morți Isaac... Mai ales că din neamul lor este Doamna Maia Morgestern. Actrița care, nu-i așa, jucând rolul Fecioarei Maria în filmul Patimile lui Hristos în regia lui Mel Gibson este provocată de un jurnalist la un răspuns asupra credinței sale personale și răspunde cu istețimea omului care iubește omul: Oare nu suntem toți copii aceluiași Dumnezeu? Volumul Nu sunt eu al Maiei Morgenstern este despre Noi. Toți!
Articol preluat de la tribuna.ro
