Tocmai s-au împlinit 106 ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari actori pe care i-am avut vreodată: Radu Beligan. A trăit aproape un secol şi, exceptând copilăria, tot atâta timp a fost dedicat teatrului şi filmului românesc. A scrutat viaţa prin ochelarii săi cu rame groase, negre (rame cărora nu le-a schimbat niciodată forma), cu blândeţe, cu înţelepciune, cu modestie, cu îngăduinţă, cu cumpătare, cu dragoste pentru oameni.
Căci oamenii au fost divinitatea sa terestră supremă, în pluralitatea lor au fost „zeul” suprem la care s-a închinat şi căruia i-a adus ofrandă uriaşul său talent, toată energia şi toată puterea sa de muncă, până în ultimele clipe ale vieţii.
A fost, indiscutabil, unul dintre cei mai mari actori ai neamului, colosal, magnific, impunător, deşi umil şi retras în forul său interior, cunoscându-şi dimensiunea umană, de umbră trecătoare pe acest pământ, tocmai el, care putea oricând să se împăuneze cu amăgitoarea dar atât de râvnita cunună de lauri, şi să privească de sus mulţimea care-l idolatriza.
A fost măreţ şi modest în acelaşi timp, impunător şi uman deopotrivă, iar publicul cu atât mai mult l-a apreciat pentru asta. Căci, dacă nici Radu Beligan n-a fost un actor uriaş, atunci cine?
S-a născut la 14 decembrie 1918, în Galbeni (Filipeşti), judeţul Bacău, şi, pe linie maternă a fost grec de origine, pe linie paternă fiind urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă.
În 1937, când timpul începea să nu mai aibă răbdare cu oamenii (vorba lui Marin Preda), fiindcă războiul bătea la uşă, era absolvent ca şef de promoţie al Liceului internat „Costache Negruzzi” din Iaşi. Între 1937-1938 studiază Dreptul şi Filosofia la Bucureşti, iar mai apoi Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică.
În teatru debutează, în 1937, cu piesa „Crimă şi pedeapsă” de Gaston Bary, după Dostoievski. Acolo şi-a „jucat” începutul! De atunci, a urcat pe scena a 18 teatre bucureştene, ultimul fiind Teatrul Naţional, al cărui director a şi fost.
E greu să faci o selecţie din cele peste 100 de roluri interpretate, dar nu se poate să nu vi-l amintiţi din „Contrabasul”, în rolul lui Spirache din „Titanic vals”, profesorul Miroiu din „Steaua fără nume”, Filipetto din „Bădăranii”, Agamiţă Dandanache din „O scrisoare pierdută”, în aproape toate montările după Caragiale şi până la unul dintre ultimele mari roluri, Ianke, din „Tache, Ianke şi Cadâr” de Victor ion Popa.
În film a debutat în forţă, cu rolul lui Rică Venturiano în „O noapte furtunoasă” (1943), în regia lui Sică Alexandrescu. Apoi în ecranizările după I.L.Caragiale („Lanţul slăbiciunilor”, „Vizita”, „O scrisoare pierdută”, „Două lozuri”, etc.), în „Şeful sectorului suflete”, „Explozia”, „Tată de duminică”, „Singurătatea florilor”, „Cuibul salamandrelor” şi câte şi mai câte.
A fost (ca Jupân Trahanache!) membru în tot felul de comitete şi comiţii, profesor, director, preşedinte activ al Institutului Internaţional de Teatru, premiat, decorat şi medaliat cu numeroase trofee şi premii. Ştiţi de unde a plecat să încerce marea cu degetul în lumea asta mare?
„Eu m-am născut într-o familie modestă, cu patru copii. Tatăl meu, actor mai puţin norocos decât mine, şi-a încheiat prematur viaţa teatrală în urma unui diferend avut cu Mihail Sadoveanu. Mama era casnică, ţinea din toate punctele de vedere casa singură; până şi hainele de pe noi erau croite şi cusute de ea. În ciuda taxelor destul de mari, tata m-a dus la un examen la Negruzzi, liceul din Moldova. Mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri.
La sfârşitul examenului de intrare a apărut o doamnă cu o listă pe care a citit-o şi i-a invitat pe cei admişi să vină să plătească taxa de intrare. Eu eram entuziasmat, dar tata, săracul, s-a îngălbenit.
Nu avea decât nouă lei în buzunar. Mi-a zis: Stai puţin! Ai răbdare! Deocamdată să mâncăm ceva. Cu cei nouă lei, tata a luat o jumătate de pâine şi un kilogram de prune pe care le-am mâncat pe iarbă în grădina Copou”. Înţelegeţi, dragi cititori? Ecce Homo – Iată Omul!
În miezul verii anului 2016, pe 20 iulie, ochii, care au măsurat şi-au cântărit viaţa aproape un secol, şi-au închis pentru ultima dată pleoapele în spatele ochelarilor negri, cu ramă groasă, în urma unui stop-cardiac.
Lumea, pe care o iubise atâta, se sfârşea pentru marele maestru! Va mai fi existând ea şi de acum încolo, dar va suferi multă vreme de liniştea şi golul lăsat de Radu Beligan!
Cu personalitatea sa uriaşă a lărgit mult orizontul artei româneşti, punctând decisiv timpul şi spaţiul cu existenţa sa terestră, având, aşadar, cu ce se prezenta la Judecata de Apoi a actorilor, de acum locul său fiind deja stabilit dincolo de cuvinte, dincolo de oameni, dincolo de bine şi de rău, după buna îngăduinţă a Domnului. Rămas bun în ceruri, maestre! Dumnezeu să te odihnească!
