Pentru eurosceptici, integrarea europeană ameninţă cultura şi identitatea naţională. În acest caz, va fi existând o "identitate europeană" comună?
Publicaţia De Groene Amsterdammer a sondat opinia europenilor. Cu cât creşte mai mult integrarea europeană, cu atât sunt mai păgubite cultura şi identitatea naţională - iată de ce se tem, în mare, euroscepticii.
Pe de altă parte, însă, o cooperare europeană mai strânsă nu ameninţă identitatea naţională. Sondajele arată că cetăţenii se identifică înainte de toate cu propria lor ţară şi într-o mai mică măsură cu Europa.
Proporţia variază de la o ţară la alta, însă sentimentul de ataşament este clar: în primul rând propria ţară, apoi Europa. "Majoritatea persoanelor chestionate se simt înainte de orice legate de ţara lor (...). Este cazul tuturor statelor membre UE".
Realitatea a dezminţit ideea potrivit căreia politica - însemnând mai multă participare democratică, un parlament european mai puternic; educaţia - programe de schimb cultural, un curs de istorie europeană; coeziunea socială - creşterea gradului de coeziune între ţările europene ar putea contribui la o identitate europeană efectivă.
„Factorii determinanţi ai identităţii naţionale par a se fi schimbat după 2009. Accentul este din ce în ce mai puţin pus pe concepte subiective - sentimente, puncte comune, credinţa şi din ce în ce mai mult pe concepte mai concrete, obiective - locul naşterii, locul în care ai crescut, limba, drepturile civice”.
Euroscepticism acut: „construcţia europeană conduce la război”
Una dintre ideile cele mai larg răspândite a fost că UE asigură pacea în Europa. Apariția crizei euro, viziunea federalistă germană asupra Europei şi demersurile cancelarului Angela Merkel care, pe câteva paliere, aveau ca scop cedarea suveranităţii statelor-naţiune către un for supranaţional au acutizat şi extins euroscepticismul.
Au apărut idei ferme împotriva construcţiei europene, acuzată de a fi generatoare de conflicte.
Istoricul Thierry Baudet apreciază că atunci când statele-naţiune cedează o parte din suveranitate unor entităţi supranaţionale, se ajunge la conflict.
„Orice pierdere cauzată de Bruxelles în relaţie cu democraţia, suveranitatea şi transparenţa ar fi compensată de un scop nobil: pacea. Dar această presupunere se bazează pe o eroare. Naţionalismul nu conduce la război. Ambiţia de a crea un imperiu european conduce la război. Ambiţia de a pune cu orice preţ popoare diferite în acelaşi carcan conduce la război.
Pe scurt, construcţia europeană este cea care conduce la război” a afirmat Thierry Baudet preluat de NRC Handelsblad.
Thierry Baudet precizează detalii şocante despre fondatorii UE. Robert Schuman, un fondator al proiectului european, a fost, până în iulie 1940, secretar de stat în regimul colaboraţionist de la Vichy.
Ca deputat al regiunii Lorraine, a susţinut acţiunile care au avut dus la anexarea unei părţi din Cehoslovacia de către Germania hitleristă. Robert Schuman insistase ca Mussolini şi Hitler să strângă relaţiile.
În iulie 1940, s-a numărat printre parlamentarii care au sprijinit preluarea puterii de către Pétain. Jean Monnet, un alt fondator al UE, se afla, în acel timp, la Londra şi încerca să împiedice difuzarea buletinelor cotidiene de ştiri ale lui De Gaulle la radio - ceea ce a reuşit să facă în 20 şi 21 iunie 1940.
Istoricul demontează ideea conform căreia „naţionalismul” ar fi fost cauza Primului Război Mondial. În timpul Primului Război Mondial scopul Germaniei era de a integra într-un imperiu zone care nu erau germane.
Războiul a început în butoiul de pulbere pan-naţional care era Austro-Ungaria. Această uniune europeană avant la lettre refuza să acorde independenţa sârbilor bosniaci, ceea ce a determinat un grup de "tineri bosniaci" să comploteze pentru asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în iunie 1914.
„Opresiunea unui sistem centralizat creează tensiuni” subliniază Thierry Baudet, insistând asupra faptului că „una dintre principalele învăţături ale Primului Război Mondial a fost "principiul autodeterminării" - propagat, de exemplu, de către preşedintele american Woodrow Wilson, care a pledat cauza respectării naţiunilor diferite, nicidecum a (...) integrării lor într-un ansamblu mai larg”.
Istoricul îşi argumentează ideea conform căreia „nu naţionalismul conduce la război, ci imperialismul şi dorinţa de unificare europeană” şi prin referiri la perioada napoleoniană, cu evidenţierea unor elemente care se regăsesc în actuala construcţie europeană.
„Napoleon voia (..) să instaureze aceleaşi principii: un cod european, o Înaltă Curte de Justiţie europeană, o monedă comună, aceleaşi unităţi de măsură, aceleaşi legi.
Se aştepta ca Europa să devină rapid o singură naţiune”. Concluzia: este falsă ideea potrivit căreia naţionalismul duce la război iar unificarea europeană, la pace, menționează publicația NRC Handelsblad.
De altfel, după Al Doilea Război Mondial, când a apărut clar ideea unei uniuni europene, continentul nu a cunoscut, în mod esenţial, pacea.
Timp de o jumătate de secol, ţările vest-europene au fost angajate într-o luptă subsumată Războiului Rece împotriva Uniunii Sovietice - expresia statală a unei filozofii antinaţionale, comunismul.
Thierry Baudet apreciază că, în prezent, încercarea de a uni politic Europa generează tensiuni. În aproape toate ţările UE au apărut partide care se împotrivesc sistemului.
În Europa de Nord, neîncrederea faţă de Sud este în creştere - reversul fiind valabil. „Nu naţionalismul, ci proiectul european este sursa de conflict.
Trebuie să ne îndreptăm spre o Europă diferită de cea actuală. O Europă fără sistem centralizator - o Europă de state-naţiune cooperând reciproc şi care nu se tem de diferenţele naţionale.
Trebuie restituită ţărilor autoritatea asupra graniţelor naţionale ca să poată decide pe cine lasă să intre. Ele vor alege, în propriul interes economic, un regim flexibil de vize păstrând, în acelaşi timp, controlul asupra criminalităţii şi imigraţiei.
Trebuie dizolvată moneda unică pentru ca ţările să poată din nou respira pe planul monetar şi să decidă asupra ratele dobânzii în funcţie de orientarea condiţiilor locale”.
În opinia lui Thierry Baudet, naţionalismul nu este o sursă de conflict, ci „forţa care face democraţia posibilă”. Fără această forţă „parlamentul nu poate lua decizii legitime”.
Istoricul subliniază că „frica de naţionalism este de natură să pună la putere un imperiu bruxelez constrângător”, soluţia fiind „să nu mai fie atacat statul-naţiune”.
„Viitorul „de aur” al Europei riscă să fie, totodată, trecutul ei funest”
Conform unor opinii preluate de Deutsche Welle, prăbuşirea UE nu va fi cauzată de eventualul eşec al monedei euro - cum afirma Angela Merkel - ci de raţiuni subtile. Eşecul UE este văzut din perspectiva recrudescenţei extremismului, căruia europenii i se opun prea puţin.
„Catastrofa” prăbuşirii UE - considerată de unii analişti ca probabilă şi greu de evitat - va fi urmarea „neluării în serios a propriilor valori, a „neasumării trecutului totalitar”.
„Catastrofa va fi cauzată de uşurinţa cu care europenii tind să atribuie economiei de piaţă vini imaginare şi să uite (...) de varii mişcări extremiste şi totalitare.”
„Catastrofa va fi și consecinţa seriosului deficit democratic al construcţiei europene care a făcut ca elitele politice să împiedice popoarele să se pronunţe prin referendum asupra viitorului lor şi al tratatelor continentale.”
„În condiţiile în care nu se vor înlătura grabnic toate aceste deficite, carenţe şi neajunsuri, viitorul „auriu” al Europei riscă să fie totodată şi trecutul ei funest.”
„Criza Uniunii Europene este un simptom al propriei civilizaţii”
Într-un interviu pentru Der Spiegel gânditorul antitotalitar André Glucksmann se arată îngrijorat faţă de viitorul Europei - a cărei evoluţie este „extrem de tulbure”.
Motivul identificat este subtil: societăţile democratice „au tendinţa de a (...) uita dimensiunile tragice ale istoriei” - de aceea nu a crezut că „pericolele au dispărut (...) odată cu încheierea fascismului şi a comunismului”. Este pericolul care planează asupra democraţiei când se ignoră semnalele negării ei.
Subliniind că „o confederaţie europeană e un ţel (...) îngheţat în caracterul abstract” al noţiunii, căci „Europa nu e o comunitate în termeni de religie, limbă sau morală”, André Glucksmann crede că „criza UE este un simptom al propriei civilizaţii. Nu se auto-defineşte pe baza propriei identităţi ci (...) în baza diferenţierilor existente.”
Axul UE este, pentru André Glucksmann, democraţia. Ajunge la această concluzie evidenţiind o realitate istorică. UE care „e o reacţie defensivă în faţa ororii”, „o năzuinţă comună (...) împotriva răului” s-a înfiinţat pentru o luptă comună împotriva ”memoriei lui Hitler, holocaustul, rasismul şi naţionalismul extrem; comunismul sovietic în timpul Războiului Rece”.
În urma acestor „nenorociri” naţiunile europene au ajuns la o „înţelegere a democraţiei care constituie un subiect central, civilizator, al Europei”.
Acum, Europa traversează o criză de încredere şi trebuie să-şi reconsolideze edificiul democratic căci „a uitat scopul pentru care există”.
Lipseşte „viziunea globală” şi, odată cu scăderea sistemului imunitar democratic, a apărut o provocare „la un alt nivel”, o carenţă de solidaritate, motiv pentru care dacă „bătrânele naţiuni ale Europei nu se unesc (...) în crearea unui plan comun”, dacă „fiecare joacă propriul joc”, dacă „ţărilor li se permite să se divizeze sub presiunea forţei pieţelor economice, naţiunile vor pieri atât (...) individual, cât şi ca uniune.”
André Glucksmann consideră că „starea de ezitare” în care se complace Europa - deşi ”în această confuzie anarhică” ar trebui „să facă faţă ameninţărilor în mod activ” - este efectul „eşecului intelectualilor, indiferenţei faţă de opinia publică şi a separatismului”.
În urma adâncirii deficitului de democraţie, Europa „va cădea în secolul al XIX-lea”. Incapacitatea culturilor europene de a face faţă încercărilor va transforma Europa în „continentul nevoilor şi al nostalgiei”.
În era post-modernistă „intelectualitatea s-a pierdut” iar „presupusul post-modernism non-ideologic” e „încarnarea mişcării de revoltă (...) ca protest moral, constituind un sfârşit prin ea însăşi.”
Dacă apare riscul definit prin „forma este conţinutul”, când „gândirea e atât de fragmentată (...) încât se îndepărtează de miezul problemei” totul evocă mesajul cuvintelor lui Oskar Matzerath, personajul principal din „Toba de tinichea” - romanul lui Günter Grass: „Văd, bat la tobe şi insuportabila lume se descompune în bucăţele„.
