„Ce de mai visai az`-noapte, mă, omule”, o auzeam adesea pe ma-marea. Și se pornea să-i povestească lui tata-mare pe unde o purtase visul. Bătrânul o repezea cu asprime: „Mai tacă-ți gura cu prostiile tele de muiere neroadă !” „De, mă, Florache, poate c-o fi ceva, că nu degeaba i-a dat Dumnezeu darul ăsta omului. Sigur o fi ceva...”, se scuza femeia neștiutoare de carte. Rămas pe bătătură doar eu cu ea, o iscodeam să-mi spună ce i s-a arătat în somn. Atâta aștepta. Ehe, aflam câte și mai câte, apoi o ascultam vrăjit cum pune cap la cap întâmplările acelea închipuite în ceasul dormitului și cum le limpezește, cum le caută rostul.
Mai târziu, mama o imita și începutul de zi stătea sub semnul dezlegării semnelor onirice ascunse în cuferele nocturne. „Dăduse apa peste răscoale, venea pe sub mal, era tulbure... Griji, frământări, da... Prinsesem un pește... Mda, mă cert cu cineva, un necaz...”, mi se mărturisea îngrijorată în diminețile liniștite. Și rareori tălmăcirile ei nu se adevereau !
Așa am crescut, între deslușirile lor de vise. Pe nesimțite, am devenit dependent de plăsmuirile pe care mintea mea le urzea în somn. Știam când iau o notă proastă la școală, când mă voi întrista sau mă voi bucura, când mă va desfăta norocul... Nu mă ridicam din pat până nu mă asiguram că am scotocit tot sacul nocturn încărcat cu jucării de fum. Mi-am meșteșugit un fel de sistem de avertizare care mă ferea de surprize. Le semnaliza din vreme, astfel încât să le suport în cunoștință de cauză. Partea proastă era că rulam prin viață cu frâna trasă, fără nebunia excitantă a tinereții. Însă nu mai am ce îndrepta acum, de aceea continui să visez...
... Deunăzi, m-am pomenit într-un avion descoperit și cu piscină în mijloc, drăcovenie nemaivăzută ! Ședeam tolănit pe o aripă, ca la plajă, cu fața în sus și admiram stelele din jur. O splendoare neverosimilă ! Un întuneric deloc angoasant, străpuns din loc în loc de pălpâiri strălucitoare. Pe lângă aeronavă pluteau limuzine de dimensiunea unor autocamioane. Culmea, la volan nu se găsea nimeni și nici pe banchete ! Pluteau urcând, ca niște zmee metalice și urieșești. Mă zgâiam la ele cu uimirea copilului perpetuu. Dar cerul mă îmbătase definitiv, niciodată nu mi se păruse atât de misterios, de pictural. Să te îmbeți de cer, ce mai minunăție ! Zburam prin el ca printr-un tort cu lumânări aprinse...
... Alaltăieri, ajunsesem într-o benzinărie, o traversam pe jos. Din direcția opusă a apărut un tir. Gonea bezmetic, ca în știrile de la ora 5. Am întins în lateral mâna dreaptă, să-i arăt vitezomanului pe unde s-o ia. Mastodontul nu s-a sinchisit și mi-a atins palma, mai, mai să-mi smulgă brațul. Îmi ardea carnea, mă frigea și am observat că ultimele două degete îmi fuseseră retezate. Două cioturi zvâcneau anemic, înroșite de sângele ce se prelingea vag. Izbitura avusese un efect paralizant, astfel încât nu mai simțeam nicio durere.
Cum mai scriu eu ? m-am trezit brusc la realitate și m-am aplecat să caut cu înfrigurare fragmentele de degete lipsă. În van, deși am cercetat cogeamitea. Aruncam priviri disperate peste cioturile franjurate și mă văitam că n-am să mai pot scrie... Am deschis ochii înspăimântat și mi-am privit degetele. Erau toate la locul lor... M-am apucat să aștern pe hârtie fantomele noctambulice, să le desenez cu litere...
Fiecare vis are o noimă, însă cine o mai ia în seamă ? Suntem prea grăbiți, prea stresați ca să mai credem în semnele onirice. Constat abia azi că multe dintre visurile mele au fost, mai întâi, vise...
Marian Nazat(mariannazat.ro)
