Stăm de vreo șase ore în sală și ascultăm martorii. Unii dintre ei se poticnesc în răspunsuri, alții se feresc să fie prea sinceri, ca nu cumva vorbele lor să atârne greu în luarea verdictului. Un balet pe o pojghiță subțire de gheață, asta înseamnă astfel de audieri, oricând dansatorul se poate prăbuși...
Apărarea și acuzarea se încontrează, caută să obțină de la insul care a jurat pe Biblie testimoniul mult râvnit. Și de aceea îl poartă de colo- colo ca pe o minge de ping-pong, jocul căpătând uneori și accente nemiloase. La un moment dat, judecătorul intervine, scos din sărite de insistența avocaților, egalitatea de arme între stat și cetățean e o gogoriță. „Încercați să nu-l mai hărțuiți pe martor. Observ că, întotdeauna, toți sunt vinovați, cu excepția inculpaților !”, îl aud ridicând solemn glasul.
Simt cum pojghița aia de gheață a imparțialității s-a crăpat iremediabil, prezumția de nevinovăție s-a dus pe copcă... Când judecătorul iese din neutralitate, actul de justiție este compromis definitiv. Sigur, omenește îi înțeleg reacția, însă ceea ce i se permite muritorului de rând nu i se îngăduie pretoriului. Știu, tot perindându-se prin fața ta cohorte de leproși penali, ani de-a rândul, îți pierzi reflexele umane. Iar când îi auzi declarându-se nevinovați, îndeosebi pe gușterii tranziției, te apucă furia, turbarea.
Și cum să nu izbucnești, cum să nu-i azvârli în colț și să-i pui pe coji de nuci, să le arăți că Dumnezeu e doar o plăsmuire a noastră, și nu invers ?! Judecata fără umilință n-are niciun chichirez în sălbatica Balcanie, unde cinismul are o tradiție străveche. Aici, barbarismul judiciar a creat o școală națională și întâmplările din 1989 sunt mărturii tragice și la îndemână.
Așa a gândit o vreme și băiatul răsfățat al luptei antimafia din Italia anilor '90, celebrul Antonio Di Pietro. Pe platoul celor 66 de ani, macaronarul s-a întâlnit în sfârșit cu înțelepciunea, motiv pentru care ni s-a spovedit cu o seninătate cutremurătoare: „Am pus pe roate consensul asupra politicii terorii, apoi am plecat acasă. Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți «ceilalți» erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți.
Azi, când am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate.” Numai că în vremea holerei „Mani pulite” au fost distruse destine, arbitrariul unor condotieri în robă a instaurat teroarea, spaima. În perioada respectivă, țin minte, Di Pietro făcuse prozeliți cu duiumul și în România, eram procuror atunci și nu uit cum tânjeam și noi să-l imităm pe neînfricatul arhanghel al luptei contra Mafiei.
Câțiva colegi au avut chiar privilegiul să-l cunoască, să-l atingă, să-i vorbească, să-l asculte, să fure ceva din aura noului Savonarola. O dată ori de două ori, italianul a și vizitat colonia de la vărsarea Dunării, pentru a împărtăși omologilor săi faptele de vitejie din peninsulă. Deși mâinile curate ale magistraților din Cizmă au întors societatea pe dos, corupția de acolo „nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază.” Constatarea cu pricina aparține tot procurorului-erou de odinioară. Secretul radicalei schimbări în abordarea delicatului subiect ?
Simplu, tipul profesează avocatura de zece ani și prin acest exercițiu răul se dezvăluie cu cea mai mare claritate. Nimeni altcineva în afara avocatului nu-i în stare să diagnosticheze mai exact starea de sănătate a Justiției ! Acuzând sau condamnând zilnic, magistratul se transformă într-o mașinărie de fărâmițat oase. Din păcate, la vârsta a treia, vârsta decisivelor și tardivelor revelații, judecătorii și procurorii neaoși sunt deja pensionari, iar propriile lor căințe și pocăințe nu mai folosesc nimănui...
Așa și cu judecătorul din fața mea, pornit să-și strige frustrările înspre lumea întinsă dincolo de jilțul său sacrosanct, una plină de infractori, desigur... „Consensul asupra politicii terorii” s-a realizat tocmai prin asemenea fanatici ai dreptății tocmite în laboratoarele efemerelor puteri. Nu demult, comuniștii își propuseseră să învingă stihiile naturii, să le controleze și să le subjuge constructiv. O utopie răsunătoare sortită eșecului.
De ceva vreme, capitaliștilor originali de pe Dâmbovița și de aiurea li s-a năzărit să biruiască penitenciar și păcatul originar al sistemului construit pe escrocheria instituțională. Căci corupția la scară transnațională și la nivel înalt este însăși esența capitalismului. Și cum să-l tămăduiești pe om de viciul lui fundamental? Lupta împotriva corupției nu-i decât un slogan inventat ca instrument al reglării de conturi între găștile politico-financiare, gardate de Serviciile Secrete și girate de votul democratic. Ce sinistră șarlatanie... Americanii, mai pragmatici și mai puțin ipocriți de data aceasta, au extras „traficul de influență” din ilicitul penal și l-au botezat legal lobby. Restul e demagogie oficială...
În sală s-a lăsat un frig carceral. Aud ca prin vis fel de fel de pledoarii... Tresar. Învățătura creștină invocă ba Vechiul Testament, ba Noul Testament. De vreo trei ani, duelurile judiciare băștinașe sunt presărate cu texte și paragrafe din... Vechiul sau Noul Cod... De aceea, mă gândesc că, împrumutând din pilda dumnezeiască, dreptatea s-ar cuveni și aici precedată de bunătate, iar nu de răzbunare și excese.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
