MOTTO:
„Nu mai știu copiii spre părinți să vină,
Parcă lăstărește între ei o vină
Și-n fereastră plânge floarea de mușcată
De pustietatea veacului mușcată.”
Între ani, cerul Islazului e mai spectaculos ca oricând, nu are asemuire. Îl colind cu ochii, mirat și fascinat, ca în copilărie. Cutreier câmpul dezmorțit de un soare primăvăratic și ascult foșnetele misterioase ale apelor mereu curgătoare. Mă opresc, privesc în jur și mă las pradă frumuseții în stare pură.
Orizontul s-a lărgit și s-a gătit în culorile readuse la viață de o lumină orbitoare. Pe un tăpșan zvântat de vânturile de ieri îmi găsesc culcușul vremelnic. Pământul este sfărâmicios, ros de atâtea înghețuri și dezghețuri. Așa întins pe spate, cu pâlcurile de nori albicioși hârjonindu-se pe deasupra, ațipesc, legănat de dangătul clopotelor din depărtare.
O aud pe mama strigându-mă de undeva, de foarte aproape. Îi recunosc glasul, deși nu mai este ca înainte. Tresar fericit și speriat deopotrivă. Vocea crește în intensitate, la fel și pașii, mulți și grăbiți. Sunt chiar lângă mine, Dumnezeule Mare ! Sărut mâna, mamă ! Îi sar de gât și o îmbrățișez. Dar nu-i singură, altă minune ! Sărut mâna, ma-mare ! Uite-l și pe tata-mare, îi cuprind la piept și îi țin strâns să nu mai plece niciodată. Cu ei este și nenea Mitică, un miracol ! În spate, o zăresc și pe tanti Marioara, calcă greu, plină de reumatisme. Parcă vine și muma, primenită în țoalele doliului perpetuu.
Dar cine sunt oamenii ăia bătrâni și străini ? o întreb pe mama. Cum cine ?, cel cu mustăți e bâtu` lu` Oancea, ceilalți sunt alde Boșneagu, neamurile noastre. Ți i-am adus să-i cunoști, m-au tot rugat să ne întâlnim cu toții, voiau să stea de vorbă cu nepotul lor. Auziseră că îți este dor de ei, de lumea de odinioară și m-am învoit. În plus, îmi ardea și mie inima să te mai văd, că atunci, pe 30 ianuarie 2015, n-ai fost acolo... Și cât te-am așteptat, m-am încăpățânat să nu plec până nu-ți simt mâna în mâna mea. Dar n-ai apărut, mi s-a spus că n-ai să vii și m-am dus neîmpăcată și necăjită... Te-aș fi dorit la căpătâiul meu în clipele acelea de pe urmă. Mi-a mângîiat obrajii cu degetele, erau calde și catifelate, ca altădată...
M-am trezit brusc, visasem. Mi-am șters lacrimile și am ciulit urechile. Clopotele amuțiseră. Zarea încremenise. Doar cărarea de pași mai rămăsese din vis. Dar urmele urcau spre cer, nici pomeneală s-o ia spre sat. Fiecare urmă avea în ea o lacrimă. Le-am însoțit cu privirea îndestul, însă soarele le-a topit și am rămas singur în câmpia nemărginită. În spate aveam un an care trăgea să moară, în față, altul care se ivea. Încotro s-o apuc ?
„Lumea e bătrână și ca lumea noi:
Nu ne bate, Doamne, cu golgote noi,
Că-nnoptăm sub paloș fără scut, nătâng.
Pietrele de moară nu mai cântă, plâng”(1)...
(1)Dumitru Vasile Delceanu
Marian Nazat
(www.mariannazat.ro)