Se făcea că stăteam pe o pajiște verde, proaspătă. În jur, tufe îngrijite de tufănele. În casa de alături, a bunicilor de la Islaz, Irina îl ajuta pe Tudor să-și scrie temele. Ședeau amândoi pe marginea lată a ferestrei, ca mine, odinioară. Nu eram singur, dar însoțitorii mei aveau chipurile neconturate, niște umbre. Priveam sus, pe cerul de-un albastru curat și senin. Și luminos ca niciodată. Deodată, din înalturi au început să cadă păsări albe, semănau cu lebedele. Pluteau în derivă, speriate și neputincioase, fâlfâind din aripile de prisos. Deasupra bietelor zburătoare am zărit Polul Nord, o frescă albă, imaculată, cu sloiuri de gheață pe care urșii albi vânau foci. O luptă neîncetată pentru supraviețuire. Dar cum de vedeam eu atât de departe? Se întâmplase ceva nemaipomenit și nemaiauzit, ceva ce nu aducea cu nimic de până atunci. Am rotit capul spre stânga și, altă minune !, în cealaltă parte a globului era Africa!? Câțiva lei fugăreau o antilopă în savana gălbuie, stârnind praful subțire. „Tudor, Tudor, haide repede să-ți arăt miracolul !” mi-am strigat nepotul. Când m-am uitat în dreapta, munți și păduri foșnitoare, falnice, și cerbi alergați de o haită de lupi. Cum naiba, că pământul e rotund !, m-am mirat îngrijorat. S-a încețoșat brusc și înainte să ajungă la mine copilul, văzduhul s-a învinețit și un vuiet prelung și înfricoșător a izbucnit încremenitor. „Vine sfârșitul lumii ! Să ne ascundem undeva ! Să ne întindem pe iarbă !” am țipat cutremurat de spaimă. Copacii trosneau și se frângeau, tornada se apropia și noi nu reușeam să ne găsim un adăpost orișicât sigur. Brusc, apocalipsa s-a oprit, însă cât să ne pitulăm, urma să continue, că doar de aceea se stârnise, să ne înghită pe toți, să pustiiască planeta!
M-am trezit din coșmar, convins că trăiesc de-a-devăratelea sfârșitul lumii... Mi s-a părut că blocul se clatină, că acuș, acuș, vom pieri de-a valma, copii și bătrâni, femei și bărbați, buni și răi, săraci și bogați, toți!
*
Visez de când mă știu! Dar nu oricum, ci mănos, tâlcuitor și, nu de puține ori, prevenitor. Noapte de noapte, însă, călătoresc prin lumea de dincolo, de parcă aș fi odrasla lui Thanatos. Și asta cam de la 40 de ani încoace, după ce hapsâna cu coasa a început să secere vârtos împrejurul meu. Mă întâlnesc, avându-l complice pe neastâmpăratul Onir, cu fel de fel de morți și ne așezăm la vorbă. Oho, și câți sunt, măiculiță ! De la cei dragi și apropiați până la inși cu care m-am intersectat cândva, grăbiți să mi-o ia înainte înspre cealaltă viață. De-o exista și aia, desigur!
Apoi, în fiece felie de somn mă pomenesc la Islaz, un spațiu mitic și mistic din care nu pot să ies! Acolo se petrec cam toate întâmplările plăsmuite de un subconștient imposibil de dresat.
La răstimpuri diferite, trăiesc spaima rătăcirii prin țigănie și mă trezesc lac de sudoare. Demult, la Cernavodă, în primele trei clase, ca să ajung de la școală la mama, la birou, mergeam pe jos câțiva kilometri. Mare parte, drumul trecea printre casele dărăpănate, mizere și fără garduri ale balaoacheșilor, despre care se zvonea că fură copii. Le cercetam, cu coada ochiului și cu inima bătându-mi năvalnic, pe ființele acelea ciudate, murdare și cu priviri fioroase, gata să mă răpească. Cel puțin așa mi se năzărea mie. Eram singur și, adesea, puradeii tuciurii și dezbrăcați îmi ieșeau în cale și-mi cereau bani. O luam la fugă țipând și mă rugam la Cel de Sus să-mi scurteze coșmarul.
De parcă nu fusese îndeajuns, mutat la Turnu Măgurele, calvarul s-a repetat și mai abitir. Aici, mahalaua minoritarilor se întindea pe o suprafață mărișoară, chiar între școală și cartierul cu blocul în care locuiam. Și cum nu exista posibilitatea de a o ocoli, mă vedeam zilnic condamnat la traumatizanta încercare, pândit și încolțit de ceata tuciurie și vorbitoare de-o limbă agresivă, din care învățasem niscaiva cuvinte. Ușor-ușor, i-am înțeles și, la sfârșitul cursurilor primare, am stat în bancă, spre stupefacția multora, cu un rrom, Curt Gheorghe. Spaima se risipise, numai că ea mă bântuie încă și-mi tulbură somnul iar și iar.
Visele mele nu-s altceva decât resturile ba ale fricilor nealungate pe de-a-ntregul, ba ale trăirilor neconsumate integral, ba ale dorințelor neîmplinite. Câteodată, în momentele de cumpănă, ele îmi devin călăuze și cum să nu-i mulțumesc, dimineață de dimineață, tovarășului meu nocturn Onir?
