Amintiri cu Augustin Buzura

18 Sep 2017 | scris de Marian Nazat
Amintiri cu Augustin Buzura

Peste câteva zile, mai precis la 22 septembrie, Augustin Buzura ar fi împlinit 79 de ani... Am atâtea amintiri cu  marele prozator,  încât adesea mă las  pradă lor... Pe unele le-am scris în Jurnalul banalității, pe altele nu... Așa că vă las să  le citiți sau recitiți, ca un omagiu pentru un  om minunat...

 

*

Îl sun pe Augustin Buzura, să-i dau bineţe în noul an. „Am avut un început  mizerabil, cu febră, am tuşit ca un măgar, mă simt  ca un semi-gunoi” îmi mărturiseşte romancierul. Omul  acesta este un stabilopod pentru mine, îmi oferă siguranţă ştiindu-l acolo, undeva. Discutăm săptămânal la telefon şi vorba sa domoală mă întremează întotdeauna. „Miercuri plec la Viena, cu blestemaţii ăştia de ochi, s-ar putea să mă opereze, altfel orbesc. Ar fi  ca o pedeapsă, cum  să trăiesc în beznă ?” se revoltă scriitorul meu drag, mare iubitor de...  full-contact !

 

*

Sun la Augustin Buzura, să aflu dacă s-a întors de la Viena. „Nu mai este nicio şansă, medicii mi-au  zis că nu este posibilă o nouă intervenţie chirurgicală la ochi. În curând voi orbi”, îmi mărturiseşte  romancierul.

 

*

„Sunt aproape orb,  stăteam cu ochii în tavan”, mi se destăinuie  stins Augustin Buzura. Orb în atâta alb,  ce dramă !

 

*

Îl sun pe Augustin Buzura. “Îmi este scârbă să mă uit la gâlceava politică şi-mi este dor de activiştii politici de altădată. Ăia erau oameni cu  carte, Ştefan Andrei, Ion Traian Ştefănescu, Paul Niculescu Mizil, pe când ăştia, nişte repetenţi !  Mă dezamăgeşte infantilismul  lui Crin, îi atacă  pe toţi  şi vrea să fie votat de cei pe care îi jigneşte”, se ambalează, pe bună dreptate,  romancierul. Vă simt mai tonic, îi zic. “Da' de unde, m-am obişnuit cu întunericul. Şi mai e ceva, am găsit pe cineva care să mă scoată la plimbare, că singur nu mai pot ieşi  din casă”, îmi  mărturiseşte cu voce scăzută.

*

„S-a lăsat noaptea aia nesfârşită, la mine nu mai există zori”, mi se plânge Augustin Buzura. Plouă mărunt, cu tăciuni stinşi de stele.

 

*

- Cum a fost la Atena ? îl întreb pe Augustin Buzura. 

- Senzaţional ! îmi răspunde. Am găsit un specialist care mi-a zis că în  două săptămâni voi putea citi iarăşi, cu nişte ochelari  speciali. Aşa că după Paşti mă întorc în Grecia.

Îi povestesc impresiile mele după vizita la clinica Monza. 

- Ăştia aşa sunt, în 1992 am suferit  intervenţia  chirurgicală pe cord, în SUA. Toţi membrii echipei de medici, înainte de operaţie, veneau, pe rând, la mine, se prezentau  şi îmi explicau  ceea ce urma să se întâmple. Apoi am vizionat un film împreună  şi am înţeles  cu adevărat ce înseamnă un  by-pass. La sfârşit, mi s-a dat o hârtie s-o  semnez. Îmi asumam orice consecinţă, dar o făceam în cunoştinţă de cauză. Mai târziu, la Viena, lucrurile  stăteau exact invers. Suferisem o  altă intervenţie chirurgicală, de data aceasta la rinichi. Trecuseră  câteva  zile şi refuzam să mă dau  jos din pat, să mă spăl şi să mă bărbieresc, mă simţeam îngrozitor. Într-o dimineaţă s-a deschis uşa rezervei în care zăceam  şi  a apărut  profesorul. Eram prieteni,  ne cunoşteam de ceva vreme. „Băi, sălbaticule,  ce ai de gând ?” m-a luat pe sus şi m-a trezit la realitate. 

Scriitorul născut în Maramureş râde cu poftă şi continuă.

- Am avut toate bolile, una nu mi-a scăpat. M-a ferit Dumnezeu de sifilis, SIDA şi blenoragie, deşi, cu prima, era să mă căpătuiesc în tinereţe. Un grăjdar fusese atacat de un taur şi coarnele  animalului îi spărseseră rău burta bărbatului. Sângera masiv, fără speranţă. Până la spital erau vreo 20 de km, iar eu trebuia să-i opresc  hemoragia. M-am aşezat deasupra lui şi mi-am lipit burta de a rănitului. Când am ajuns la dispensar, am aflat că omul pe care îl ajutasem să trăiască avea... sifilis.

Prietenul  meu mai vârstnic  râde din nou şi, deodată,  devine grav.

 - Ce oribilitate, ce spectacol trivial şi degradant ne oferă autorităţile  statului. Auzi, cum  e posibil să vină zece mascaţi să-l ridice  pe un primar, că doar nu era Bin Laden ?!  În anii '50, securiştii ăia erau mai blânzi, se plimbau cu maşinile lor  decapotate, nişte gazuri britanice, Willis, parcă, dar nu făceau  atâta zarvă. Şi nu erau nici televizate în direct descinderile lor. Ce a ajuns ţara noastră, mă sperie prezentul, credeţi-mă !

Îl cred şi cercetez abătut viitorul, nu prevesteşte nimic  bun.

 

*

Augustin Buzura şi-a luat de la Atena nişte ochelari cu lentile  speciale, care să-l ajute să citească din nou. Câte 30  de minute pe zi la  început, mai mult după aceea. O gimnastică  a ochilor, carevasăzică. Vederea trebuie  antrenată să-şi recapete  acuitatea temporar pierdută. Aşadar, în viaţă totul este  antrenament, nimic altceva. Altfel, orice deprindere  se pierde. Din păcate, la un moment dat ţi se termină energia,  tonusul, şi renunţi. În  definitiv, starea firească  a omului este lenea. Iar în moarte are parte de leneveala absolută şi veşnică.

 

*

Îl sun pe Augustin Buzura.

- Ce faceţi ? îl întreb.

-  Stau aşa, ca de vânzare, îmi răspunde. Situaţia este cum se prezintă, ca să folosesc o expresie  idioată din armată. Va veni o zi  când voi face mai puţine lucruri  ca acum, de aceea mă prefac că îmi înţeleg situaţia precară. Mă comport ca un om matur, ce altă variantă am ?

Discutăm despre una şi alta  şi mă întăreşte  tonul părelnic optimist al romancierului, serenitatea cu care îşi priveşte beteşugurile.

 

*

Ies la masă cu Augustin Buzura  şi Angela Martin, ultima îmi dăruieşte  culegerea sa de eseuri – Între cuvânt şi tăcere.  Nu ne-am mai văzut  de foarte mult  timp. Afară e o căldură năucitoare, însă instalaţia de răcire pe bază de vapori face suportabilă şederea pe terasa restaurantului Harbour. Leneveala  Bucureştiului  plecat  în vacanţă şi „Familiara tristeţe  de miez de vară.” Discutăm despre ultimele întâmplări politice şi judiciare, despre lipsa de perspectivă  a unei ţări  aproape dezintegrată. Scriitorul îmi  povesteşte că, până în 1989,  ţiganii  aurari din  zona  Huedinului  călătoreau prin  Europa  şi făceau negoţ cu podoabele din metalul atât de râvnit. Săptămânal se adunau într-un centru Loto-prono din oraş unde îşi spuneau unii altora cum le-au mers afacerile. Invariabil, peste  ei năvăleau securiştii. Femeile îşi scuturau fustele înflorate şi podeaua se îngălbenea ca prin vrajă. Flăcăii  cu ochi albaştri  culegeau de pe jos inelele, cerceii şi  monedele sclipicioase şi plecau mulţumiţi pe la casele lor. De fiecare dată, întâlnirile acestea se petreceau la fel, ca într-un film mereu dat înapoi. Şi toţi erau mulţumiţi, tuciuriii că îşi  continuă nestingheriţi negoţul  profitabil, securiştii,  că îşi servesc patria.

 

*

Mă plâng romancierului că România are o societate civilă debilă. „Ştiţi  cum e societatea noastră civilă ? îmi explică fostul medic psihiatru. Ca o broască supusă şocurilor  electrice. În anul I de facultate făceam acest experiment. Broasca era curentată şi muşchii ei se  contractau şi  reacţionau violent. Cu cât sporeai intensitatea fluxului,  animalul devenea inert. Aşa s-a întâmplat şi cu românii după 1990. Au fost  supuşi atâtor încercări, încât  azi nu  mai răspund niciunui  stimul”.

 

*

 

„Unul dintre cei 57 de turnători care m-au pârât la Securitate  a fost chiar medicul de la care am învăţat tot ce ştiu despre psihiatrie. Un om special, căruia mă mărturiseam ca unui mentor. S-a sinucis demult, iar când i-am găsit  numele sub informările din dosarul  meu de obiectiv, am suferit  enorm. Alt delator era Eugen Uricaru...” şi prozatorul se întristează dintr-odată.

 

*

„De la Gogu Rădulescu  am primit, până în 1989, documente  din care am luat cunoştinţă  de  aventurile amoroase ale  Elenei Ceauşescu cu soldaţii germani. Ca şi de relaţia homosexuală dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi  Nicolae Ceauşescu, îmi era şi teamă să car în minte atâtea informaţii  de  grad 0. Cu câteva zile înainte de evenimentele din decembrie, m-am dus la sfinxul din Comana şi l-am atenţionat că  regimul comunist se va prăbuşi. Ca să scăpaţi trebuie fie  să vă internaţi în spital, fie să acceptaţi să vă duc la reşedinţa ambasadorului Olandei de la Bucureşti, fie să vă alăturaţi  revoluţionarilor. Demnitarul m-a repezit cu o  violenţă  pe care nu i-o bănuiam şi mi-a zis să am grijă de mine. I-am repetat ce-mi  spusese de atâtea  ori: fereşte-te  de fiara în agonie pentru că loveşte cu picioarele din spate  şi nu ştii pe cine nimereşte. Fostul ministru s-a dus la Televiziune  şi era cât pe-aci să fie linşat. Gărzile cu brasarde tricolore l-au arestat şi justiţia l-a condamnat. Umbla  într-un pantalon soios şi o cămaşă de corp pe care jegul se aşezase  în straturi. Săracu' , schimbarea  regimului l-a găsit  cu 19.000 lei la CEC... Îşi pierduse minţile şi numai eu ştiu cât m-am zbătut să-l scot din puşcărie. Inclusiv la Ion Iliescu am încercat, dar în zadar. Am izbândit în cele din urmă şi l-am internat într-un azil evreiesc, cu banii strânşi de la unul şi altul. A murit după câteva luni cu ziarul România Mare pe piept. A fost un tip special, cult şi  carismatic, cu o ureche muzicală  cum numai dirijorul Mandeal mai are. Câţi scriitori şi oameni de cultură se ploconeau la el să le deconspire numele confraţilor care urmau să fie  promovaţi în Biroul Executiv (1.).. Ştiţi, se explicau  lingăii, să ne punem bine cu ei încă de acum, să le intrăm pe sub piele”.

 Mie, figura lui Gogu Rădulescu îmi inspira  altceva, avea un aer necioplit,  de docher, remarc eu. „Păi, în tinereţe, l-au bătut ţărăniştii pe la Târgu Mureş şi i-au turtit nasul, de aici înfăţişarea de brută cumsecade” îmi explică  prietenul meu învârstnicit.

*

 

„Confruntările mele cu securiştii erau savuroase. Deşi, recunosc, în ultima vreme se stilaseră mult, aveau ştaif cultural. Mă bănuiau că trimit  manuscrisele cărţilor în  străinătate, aşa că preferau un scandal mai mic decât unul mare. Căci refuzul publicării la editurile de acasă ar fi însemnat o problemă internaţională. Şi se temeau, de aceea dădeam de înţeles că  au informaţii corecte. Jucam tare, numai aşa am trecut de cenzură fără schilodirea propriei opere. După fuga lui Ceauşescu, într-o zi, mergeam pe bd.Magheru. Baricade, spaimă, oameni de bine înarmaţi şi neraşi,  ce mai, ca la revoluţie. Brusc, îmi apare în faţă unul din ofiţerii care mă aveau în gestiune. De unde pizda mă-tii ai ieşit, mă, nemernicule ? am izbucnit  cu ură. Ăsta zâmbeşte triumfător, îmi arată o ureche însângerată,  cu un găuroi în lob şi-mi aruncă zeflemitor: «M-am orientat la timp, asta e» şi a trecut mai departe, cu  banderola patriotică pe braţ”.

 

*

 

„Detestam zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Trebuia să scriem  articole pentru cinstirea celor doi. Odată i-am zis securistului că omagiul meu va încăpea pe cartela de carne. Răbufnirea mea nu le-a picat bine deloc şi tare m-au mai perpelit atunci”, îşi aminteşte Augustin Buzura.

 

*

 

„Eu pot să  trăiesc şi cu valută, m-am răstit la un securist  care mă ameninţa că mă interzice ca scriitor. Cum adică, tovarăşu' Buzura  ? Păi eu am o meserie, medic psihiatru, mă duc într-un spital şi gata. S-o crezi tu, noi  decidem cine e medic psihiatru şi cine nu. Mă duc artificier  în mină, am plusat eu. Te duci pe dracu' , tot de noi dai şi acolo. Ştiu Biblia,  m-am înfoiat în cele din urmă, şi mă fac popă adventist,  iar americanii mă  vor proteja. D-aia am zis că pot să trăiesc  şi cu valută,  am şi  alte meserii,  nu doar cea de condeier”.

 

*

De ce nu scrieţi toate astea ? l-am întrebat la sfârşit.  Fiindcă am orbit, îmi răspunde şi ne luăm la revedere.

 

*

În  penitenciar, Nicolae Ceauşescu i-a învăţat pe de rost pe Coşbuc, Bolintineanu şi Alecsandri. Mai mult, a scris şi versuri, deşi până atunci  fusese calfă de cizmar. „Bă, tâmpitule, i-a zis într-o zi Zaharia Stancu lui Miron Radu Paraschivescu, dacă îi  publicai  lu' Pingelică  poeziile  când trebuia, azi venea el la noi, nu ne duceam noi la el cu  basca în mână !”

 

*

 

De ce vocea scriitorilor români nu se aude deloc în vacarmul politic iscat de Traian Băsescu  ? l-am întrebat  pe Augustin Buzura. „Pentru că le-a scos dosarele de la arhivă şi-i ţine în jujău, a  sosit răspunsul prompt. De ce credeţi că  s-a bătut gaşca lui Patapievici  şi Tismăneanu să-şi anexeze Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ?”

*

 

„Cel mai perfid angajat al cenzurii comuniste era Ion Traian Ştefănescu, îmi povesteşte Augustin Buzura. Mă primea în biroul lui şi începea  cu sloganurile. Tovarăşul  Secretar general Nicolae Ceauşescu este  un spirit luminat, personalitate istorică  providenţială ! şi activistul îşi lovea tâmpla cu degetul. Gestul semnifica golul din tărtăcuţa scorniceşteanului. Sau, România cunoaşte un progres vertiginos, şi ditiramba era însoţită de  descrierea  cu palma  a unei curbe descendente. Ăsta era limbajul dublu al demnitarului scăpat nevătămat din răsucirea istoriei. Poate că duplicitatea asta l-a şi salvat în era postcomunistă.”

 

*

 

Prin  anii '50, într-un bloc din Cluj s-au  năpustit securiştii. Veniseră să-l ridice pe un oarecare Trifan, duşman  al poporului, desigur. Nu l-au găsit  acasă, omul fugise la timp. Sub apartamentul declasatului locuia unul Trifon. L-au umflat pe ăsta, că doar nu puteau să plece cu mâna goală dulăii noii ordini politice. Ce mai conta o literă, comuniştii nu se împiedicau  de flecuşteţe.

*

În  ilegalitate, comuniştii se întâlneau în diverse case conspirative. „Cele mai penibile momente erau alea în care stăteam de şase, aşteptând ca Lucreţiu Pătrăşcanu s-o reguleze pe Constanţa Crăciun. Şedeam ca prostul la uşă până ce Lică îşi scutura pantalonii şi o ştergea  din  cuib pentru a se dedica luptei împotriva burghejilor”, îşi amintea cu umor un politruc de atunci.

 

*

Îi spun lui Augustin Buzura tărăşenia mea cu evreii. Râde. „Staţi liniştit, îmi zice. Îşi fac şi ei datoria,  fundaţiile lor  trăiesc din descoperirea  antisemiţilor. Şi eu am fost reclamat că aş fi  antimaghiar. Scrisesem,  cândva, cum, în 1940, hortiştii i-au înjugat la car pe fruntaşii din satul părinţilor mei. Când tata s-a întors  acasă, avea spinarea roşie şi plesnită, de la  bicele primite. Nu am uitat nici moartea unui popă  de la Huedin, tot atunci. Maghiarii  l-au umflat cu pompa de la bicicletă până a crăpat, sărmanu'. La noi, în România, suntem acuzaţi de antisemitism şi antimaghiarism, dar toţi fac politică antiromânească, mama ei de treabă !” 

Ciudat, un „antimaghiar” şi un „antisemit”  se plâng  unul altuia în propria  lor ţară că sunt vânaţi de străini... Discuţiile cu Augustin Buzura sunt un fel de terapii, sunt  iluminările mele într-o lume de gang.

 

*

Soare molatic, blajin. Toamnă cu miresme. Augustin Buzura îmi povesteşte că  azi noapte  se făcea că pleacă pe lumea cealaltă. 

- Cum adică ? mă arăt curios. 

-  Îmi luam rămas  bun de la oameni, eu singur, într-o parte, ei, în cealaltă.  Pe poteca mea nu mai era altcineva, nu aşa se moare ?

Ba bine că  nu, exact astfel, nu altcumva, o iei pe o cărăruie numai a ta.

- Altădată, l-am văzut pe Dumnezeu, îşi continuă mărturisirea  romancierul. O lumină albă, orbitoare, cu un centru incandescent. Nu İ-am văzut chipul, ştiam  doar că este El. M-am apropiat, aveam în  mână  o coală albă. L-am rugat să-mi dea un autograf, însă M-a refuzat, iar eu l-am certat. Într-un târziu, s-a pornit  un fulger, cu tunet cu tot, a coborât pe hârtie  şi a caligrafiat numele... Domnului. Cu litere clare şi îngrijit scrise. O dată l-am văzut  şi pe Cristos. Aşteptam amândoi în afara cetăţii Ierusalimului, legaţi cu acelaşi lanţ  de mâini.  Lanţul era de aur, cu zale mari. Eu  păşeam  apoi în spatele  Lui, ca doi răufăcători, şi mi se  făcuse teamă. La capătul drumului ştiam că ni se sorocise răstignirea pe cruce. M-a impresionat dintotdeauna frica resimţită de Iisus, anticiparea şirului de suferinţe şi trădări ce i-au premers ridicarea la cer.

În jurul nostru, pe terasă, clienţii restaurantului beau bere, mănâncă şi tăifăsuiesc. Un lăutar  cântă. Zaraza, atmosferă de Bucureşti interbelic.

 

*

 Augustin Buzura îmi spune  că cine citeşte Biblia şi Shakespeare a aflat tot, nu trebuie să mai caute nimic  altundeva, acolo găseşti totul. De l-aş fi cunoscut pe prozator la tinereţe, destinul meu ar fi fost, sigur, altul. Cu câtă  bucurie şi căldură  îl întâmpin mereu pe omul acesta, de-o rară nobleţe sufletească, profund şi etic !

*

Augustin Buzura îmi explică gafele pesediştilor. Prima, lipsa unei prese care să le susţină inteligent interesele. A doua, absenţa unor intelectuali credibili şi vocali, aşa cum se întâmplă în tabăra adversă. A treia, ignorarea  segmentului  tânăr de populaţie. A patra, folosirea mijloacelor   tradiţionale de influenţare a sufragiului şi neglijarea celor moderne. A cincea, atitudinea mereu defensivă – ba că sunt criptocomunişti, ba că  sunt corupţi,  ba că sunt antioccidentali – fără o ripostă fermă... A şasea, inexistenţa alternativelor, a unei alternative de rezervă.

 Pe a şaptea o adaug eu, neinspiraţia în a desemna un candidat atât de necopt, precum Victor Ponta.

*

Augustin Buzura îmi povesteşte că a aflat de la un securist bătrân un lucru aproape neverosimil. Cică ăia de dinaintea revoluţiei din 1989 se  îngrijeau de rezerva de cadre încă din frageda  pruncie a celor aleşi. Bunăoară, Bogdan Olteanu, de creşterea şi evoluţia  căruia se îngrijeau de pe-atunci, deşi actualul viceguvernator  al Băncii Naţionale nu împlinise 13 ani... Pe acelaşi criteriu, Silviu Brucan a racolat intelectualii  din Grupul pentru Dialog Social, pe care l-a şi înfiinţat în 1990, devreme. Ascult şi nu mă mai mir, serviciile secrete, de oriunde şi de oricând, sunt în stare de orice. 

*

 - Mihai Viteazul a fost un condotier în solda austriecilor, îmi povesteşte Augustin Buzura. La Călugăreni  a tăiat un cap al podului  pe care ar fi trebuit să înainteze otomanii, iar apoi a fugit  în Transilvania. Acolo i-a trădat pe unguri, dar n-a scăpat de răzbunarea lor la final. Iar Ştefan cel Mare, în testamentul său, a lăsat cu limbă de moarte să ţinem aproape de turci, fiindcă, spre deosebire de alţii, ăştia îşi respectă cuvântul. Domnitorii noştri  au destule umbre, însă hagiografii autohtoni i-au transformat  în icoane, i-au făcut legende.

- Păi ce  e istoria, dacă nu legendă ? întreb eu. Oricum,  prefer sanctificarea unor eroi vicioşi, în jurul cărora să ne strângem simţirea patriotică şi să păstrăm unită România. Distrugerea acestor legende, la ucazul apostolilor globalizării, este pericolul mortal al românismului. În curând ne vom pierde  identitatea, nu întâmplător manualele de istorie  alocă azi spaţii generoase unor indivizi precum Monica Macovei, Andreea Esca, Vladimir Tismăneanu... Se lucrează perfid şi premeditat la desfiinţarea naţiunilor, ciuma euro-atlantică s-a abătut asupra noastră şi noi o ridicăm în slăvi. Adunătură de nătângi, asta suntem, iar posteritatea nu ne va ierta în veci !

Afară plouă în continuare, cu sfoiag şi sânge reavăn, ceaţa are culoarea funinginii, e un întuneric înfricoşător. Trimişii Fondului Monetar Internaţional  la Bucureşti  bat  cu pumnul în masa guvernului român şi ne croiesc viitorul cum le e pofta... Habar n-au de Mihai Viteazul  şi Ştefan cel Mare, tot ce contează este deficitul bugetar...

Decembrie, luna sfârşiturilor...

(1) În Memoria ca zestre, Nina Cassian notează că „cel mai mare demnitar pe care l-am cunoscut mai îndeaproape (ca şi Ana Blandiana şi Augustin Buzura) a fost Gogu Rădulescu, care, datorită  şi soţiei sale, Dorina, se simţea bine în compania artiştilor şi scriitorilor”.

(www.mariannazat.ro)

Alte stiri din Editorial

Ultima oră