O poveste și nu prea

22 Mai 2018 | scris de Marian Nazat
O poveste și nu prea

Câmpul e aproape pustiu, ici-colo  umbre nevolnice se mai zbat în lațul  fatal al precarei condiții umane. S-a lăsat o tăcere  grea și rău prevestitoare  peste întinderea dintre Dunăre și Olt. Unde o fi lumea de altădată ? mă întreb pironit  într-o mirare ce mă strânge fedeleș. În primăvara  de după fuga „Dictatorului”, când „Partidul Unic se spărsese în mai multe  partide care toate își doreau să ajungă unice, dar nu mai ajungeau” (1) , islăzenii își aduseseră aminte că pământul este al lor.

Așa că se buluciseră în afara satului și măsurau orice postață, orice petic de clisă. Cârduri  nesfârșite de oameni se scurgeau dintr-o parte în alta și scormoneau oriunde  li se părea că  străbunii lor le pitiseră zestrea de  glod. Nu se discuta decât despre arie și de aici se pornea gâlceava  între fii și părinți, între frați, între verișori, între neamuri. Unii au pus mâna pe toporișcă sau pe lopată ca să-și facă singuri dreptatea funciară, iar  țărâna scoasă din actele cooperativelor agricole de producție ori a întreprinderilor agricole de stat a căpătat, adesea, gust de sânge.

O febră părelnic de nevindecat cuprinsese  o gloată amorțită  până  atunci și dihonia nu se mai oprea.  S-au ridicat în pripă garduri și mejdine, noii proprietari nu se mai dădeau în lături de la nimic, loturile abia smulse din cărțile funciare comuniste trebuiau apărate cu vrajbă. N-a scăpat nicio părticică din avuția obștească neatinsă de furia revoluționară - saivane, podgorii, livezi, canale de irigații etc. Regimul instaurat la București câștiga  astfel „pariul cu agricultura” în chiotele norodului iarăși prostit cu lozinci.Din elanul acela, ba comic, ba tragic, s-a hrănit un timp lunca mănoasă a Islazului și prăpădul  postdecembrist  a fost uitat.

Numai că țăranii au îmbătrânit sau au murit, iar copiii lor au ales să plece în străinătate, să muncească ogoarele altora. Viile s-au pârlogit, grădinile s-au îmburuienat,  fântânile au secat și o droaie de  case și-au astupat  ferestrele cu stinghii. Începuse Marea Părăsire a  satului românesc, un fel de crimă contra ființei naționale, care însă  nu interesa pe nimeni. Guvernele se prefăceau că  reîmproprietărirea țăranilor  fusese un succes, precum colectivizarea de odinioară, și o raportau mai departe la Bruxelles...

Astăzi, colind câmpul  abandonat de mâinile vrednice  de demult și aud vocile stinse  de curând. Câte povești zac îngropate în răzoarele pe care  calc acum! Ion Vida  se ferea de muncă dintotdeauna, deși bătătura îi era plină de prunci. Odată, Florache Slabu  l-a chemat la prăvălia de  ferometale să-l ajute oleacă la căratul mărfurilor. Chiznovatul  personaj  a mutat pe rafturi  tot ce i se spusese, cu excepția unor tesle. „Păi pe alea nu le iei?” a întrebat nelămurit negustorul. „Nici de-al dracu`, cum să le ating ? Că teslele  sunt pui de sapă !” a răspuns hâtrul zilier de ocazie.

Altădată, Ion Vida își pierdea orele la mat, la o cinzeacă de țuică. Un mușteriu  băuse cu nemiluita și se văita că nevastă-sa i-a mai născut o fată, a patra... „De, mă, vericule, lucru  de noapte, nimic nu-i sigur !” l-a consolat cu humor vecinul de masă. Altul, unul al lui Bătăiosu`, trăgea de vreo săptămână să moară. Muierea îi ținea lumânarea, iar copiii se jeleau prin ungherele odăii. Rudele  îi treceau pragul și își luau rămas bun. Ce mai, mirosea a colivă și  colaci. Într-un nămiaz mai luminos  ca niciodată, muribundul s-a ridicat în capul oaselor, a privit năuc în jur, s-a scărpinat nedumerit deasupra urechii stângi și abia a îngăimat: „Salcia aia... tare m-am căznit la salcia aia... acolo, la salcie...  m-a sleit de puteri...” 

Atâta a zis și a căzut lat. A dormit două zile neîntrerupt și s-a trezit ca și cum nu se petrecuse nimic. Numai că apucase un obicei ciudat. Oriunde zărea o salcie, încremenea și se închina, apoi îngenunchea și rămânea așa destul, ca în fața Maicii Preciste. Nimeni n-a putut să-i cunoască taina. Ori de câte ori îl iscodea cineva, el murmura ca  de pe alte tărâmuri: „Salcia... tare m-am căznit acolo...” Când s-a prăpădit, ai lui l-au înmormântat la rădăcina unei sălcii. Așa le poruncise cu limbă de moarte răposatul. Copacul-stâlp mai există și azi, de n-o fi o nălucire de-a mea...

Lumea aia s-a dus de-a pururi, n-a fost cea mai bună dintre lumi, nici pomeneală, dar avea  o poezie a ei, o candoare și o duioșie imposibil de regăsit de aici înainte. De aceea, e musai s-o povestim și s-o repovestim, căci „în viață  trebuie să spui  povești, e foarte  important să spui povești, ca să nu te plictisești niciodată.”  Ehe, și ce  mai întâmplări s-au nimerit în universul nostru  rural, câte basme s-au țesut în îngustimea aia aparentă  de viață. Poate că d-aia nu se plictiseau ei niciodată și nici noi, reînviindu-i în amintirile atât de copleșitoare.

Doamne, mă asurzește liniștea așternută pe  câmpurile  Islazului !

[1] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor

 

                        Marian Nazat

(www.mariannazat.ro)

 

 

 

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră