Câmpul e aproape pustiu, ici-colo umbre nevolnice se mai zbat în lațul fatal al precarei condiții umane. S-a lăsat o tăcere grea și rău prevestitoare peste întinderea dintre Dunăre și Olt. Unde o fi lumea de altădată ? mă întreb pironit într-o mirare ce mă strânge fedeleș. În primăvara de după fuga „Dictatorului”, când „Partidul Unic se spărsese în mai multe partide care toate își doreau să ajungă unice, dar nu mai ajungeau” (1) , islăzenii își aduseseră aminte că pământul este al lor.
Așa că se buluciseră în afara satului și măsurau orice postață, orice petic de clisă. Cârduri nesfârșite de oameni se scurgeau dintr-o parte în alta și scormoneau oriunde li se părea că străbunii lor le pitiseră zestrea de glod. Nu se discuta decât despre arie și de aici se pornea gâlceava între fii și părinți, între frați, între verișori, între neamuri. Unii au pus mâna pe toporișcă sau pe lopată ca să-și facă singuri dreptatea funciară, iar țărâna scoasă din actele cooperativelor agricole de producție ori a întreprinderilor agricole de stat a căpătat, adesea, gust de sânge.
O febră părelnic de nevindecat cuprinsese o gloată amorțită până atunci și dihonia nu se mai oprea. S-au ridicat în pripă garduri și mejdine, noii proprietari nu se mai dădeau în lături de la nimic, loturile abia smulse din cărțile funciare comuniste trebuiau apărate cu vrajbă. N-a scăpat nicio părticică din avuția obștească neatinsă de furia revoluționară - saivane, podgorii, livezi, canale de irigații etc. Regimul instaurat la București câștiga astfel „pariul cu agricultura” în chiotele norodului iarăși prostit cu lozinci.Din elanul acela, ba comic, ba tragic, s-a hrănit un timp lunca mănoasă a Islazului și prăpădul postdecembrist a fost uitat.
Numai că țăranii au îmbătrânit sau au murit, iar copiii lor au ales să plece în străinătate, să muncească ogoarele altora. Viile s-au pârlogit, grădinile s-au îmburuienat, fântânile au secat și o droaie de case și-au astupat ferestrele cu stinghii. Începuse Marea Părăsire a satului românesc, un fel de crimă contra ființei naționale, care însă nu interesa pe nimeni. Guvernele se prefăceau că reîmproprietărirea țăranilor fusese un succes, precum colectivizarea de odinioară, și o raportau mai departe la Bruxelles...
Astăzi, colind câmpul abandonat de mâinile vrednice de demult și aud vocile stinse de curând. Câte povești zac îngropate în răzoarele pe care calc acum! Ion Vida se ferea de muncă dintotdeauna, deși bătătura îi era plină de prunci. Odată, Florache Slabu l-a chemat la prăvălia de ferometale să-l ajute oleacă la căratul mărfurilor. Chiznovatul personaj a mutat pe rafturi tot ce i se spusese, cu excepția unor tesle. „Păi pe alea nu le iei?” a întrebat nelămurit negustorul. „Nici de-al dracu`, cum să le ating ? Că teslele sunt pui de sapă !” a răspuns hâtrul zilier de ocazie.
Altădată, Ion Vida își pierdea orele la mat, la o cinzeacă de țuică. Un mușteriu băuse cu nemiluita și se văita că nevastă-sa i-a mai născut o fată, a patra... „De, mă, vericule, lucru de noapte, nimic nu-i sigur !” l-a consolat cu humor vecinul de masă. Altul, unul al lui Bătăiosu`, trăgea de vreo săptămână să moară. Muierea îi ținea lumânarea, iar copiii se jeleau prin ungherele odăii. Rudele îi treceau pragul și își luau rămas bun. Ce mai, mirosea a colivă și colaci. Într-un nămiaz mai luminos ca niciodată, muribundul s-a ridicat în capul oaselor, a privit năuc în jur, s-a scărpinat nedumerit deasupra urechii stângi și abia a îngăimat: „Salcia aia... tare m-am căznit la salcia aia... acolo, la salcie... m-a sleit de puteri...”
Atâta a zis și a căzut lat. A dormit două zile neîntrerupt și s-a trezit ca și cum nu se petrecuse nimic. Numai că apucase un obicei ciudat. Oriunde zărea o salcie, încremenea și se închina, apoi îngenunchea și rămânea așa destul, ca în fața Maicii Preciste. Nimeni n-a putut să-i cunoască taina. Ori de câte ori îl iscodea cineva, el murmura ca de pe alte tărâmuri: „Salcia... tare m-am căznit acolo...” Când s-a prăpădit, ai lui l-au înmormântat la rădăcina unei sălcii. Așa le poruncise cu limbă de moarte răposatul. Copacul-stâlp mai există și azi, de n-o fi o nălucire de-a mea...
Lumea aia s-a dus de-a pururi, n-a fost cea mai bună dintre lumi, nici pomeneală, dar avea o poezie a ei, o candoare și o duioșie imposibil de regăsit de aici înainte. De aceea, e musai s-o povestim și s-o repovestim, căci „în viață trebuie să spui povești, e foarte important să spui povești, ca să nu te plictisești niciodată.” Ehe, și ce mai întâmplări s-au nimerit în universul nostru rural, câte basme s-au țesut în îngustimea aia aparentă de viață. Poate că d-aia nu se plictiseau ei niciodată și nici noi, reînviindu-i în amintirile atât de copleșitoare.
Doamne, mă asurzește liniștea așternută pe câmpurile Islazului !
[1] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor
Marian Nazat
(www.mariannazat.ro)
