O altă primăvară, o altă aripă deschisă spre zbor… Anotimpul acesta are ceva din efervescența mustului… Lumea începe deodată să forfotească, să bolborosească, trezită la simțiri după gerurile înnegurate ale iernii.
Gust pe îndelete o poezie…
„ Am să-ncep o călătorie,
către sud, către sud, cum îți place ție.
Pe frunte-mi să-mi pun viorele,
șopârle-n loc de salbe nourele,
șopârle verzi, din verzile păduri,
vor înălța fierbințile lor guri
pân´ la urechea mea să-mi dea povețe,
ziua și noaptea drumul să mă-nvețe.”(1)
Stau tolănit pe o prispă mângâiată de soarele necopt, încă în pârg, și îmi imaginez dialogul cu ea...
- Ziua de azi e mai blândă cu mine. Sau, poate, sunt eu mai blând cu mine însumi. Am citit ceva care m-a scos din văgăunile lăuntrice și astfel m-am regăsit. Ascultă !
„Trup de femeie, coline albe, coapse albe, ești asemenea unei lumi, așternut în supunere.
Trupul meu aspru, agrest, sapă în tine și face o sămânță să răsară în adâncul pământului…” (2)
- E minunat chilianul ăsta, îl ador ! Și cum te-ai regăsit ?
- Mă obligi la mărturisiri, e mult de spus… Am stat față în față cu dorințele, căutările, temerile, suferințele și, la final, cu blazările mele.
- Auzi, resemnarea, blazarea, ca să te citez, e capitulare sau înțelepciune ? Ori capitulare înțeleaptă ?
- Lasă-mă o clipă să mă lămuresc… Cred că e o trezire din vârtejul vieții și o scufundare în adâncul propriei tale ființe, de unde scoți cu ciutura prisosire de emoții. Sleit pe dinăuntru, te cocoți pe cumpăna rațiunii și de-acolo te uiți împrejur cu detașare, cu serenitate. Da, asta e: o renunțare la lupta interioară pentru o altfel de înțelegere a infinitului !
- Dar, fără suflet, totul se transformă în pustiu și la ce-ți folosește priceperea filozofică a unei întinderi moarte ? Pustiul e chipul însuși al fatalității…
- Te înșeli, pustiul are o pulsatilitate a lui misterioasă și sălbatică, cu legi și reguli dure, nu-i un cadavru ros de viermi cum se iluzionează atâția ! Pustiul te ajută să-ți redescoperi sinele rătăcit în aglomerațiile de asfalt.
- Nu m-ai convins, ai grijă să nu te orbească praful stârnit de vânturile pustiului, furtunile de nisip ! Privește în afara ta, au reînviat câmpurile, copacii, cerul, oamenii, nu te preface că nu vezi !
- Oricum, cine mai are nevoie de purtători de suflete, unde mai au loc ei într-o lume cinică și pragmatică ? Sufletul pare din ce în ce mai mult o infirmitate, o tumoră canceroasă !
- Iarăși te înșeli ! Au loc, cum să n-aibă loc ? În sufletele celor care încă le mai au… Chiar nu auzi cum suspină aerul ?
„Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strâns,
toate mă dor,
gura, de dor,
ochii, de plâns.” (3)
- Sunt într-atât de blazat, de împăcat cu efemeritatea, cu precaritatea noastră încât nu mai aud decât bocetele de pe marginea mormintelor ce înmuguresc și ele primăvara. Iar „Marginea mormântului e o linie de bilanț, o linie care merge în infinit…”(4 ) Ah, blestemata moarte, pârdalnica, nenorocita, pârâtă și de neamțul (5) ăla genial cum că ar fi „o torță prăvălită într-o prăpastie și a cărei lumină nu face decât să arate cât e prăpastia de adâncă” ! Dar nu la fel e și luciditatea ?
La naiba, a venit primăvara !
(1) Magda Isanos
(2) Pablo Neruda
(3) Nina Cassian
(2) Alexandru Mironescu
(3) Erich Maria Remarque
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
