În camera de chibzuință, doi judecători deliberează. „Să terminăm ce-am început... Nu mi-o semnezi mie, lu` maică-mea, nici mie... O semnezi pur și simplu, nu-i așa, ai înțeles ? Deci, nu am luat șpagă în acest dosar”, se explică unul dintre ei. Celălalt răspunde: „Ți-am zis eu că ai luat șpagă ? Ți-am spus că ai stăruit atât de mult”. „Da, pentru că eu cred în soluția asta”, continuă primul. „Crezi în soluția asta...”, vine replica celuilalt. Dialogul se încinge, iar unul dintre magistrați îl înregistrează pe interlocutor cu telefonul mobil. Urmează plângeri reciproce și scandalul a căpătat dimensiuni mediatice.
Citesc și recitesc transcrierea convorbirii, este întâia dată când pătrund în intimitatea sacrosanctă a încăperii acelea misterioase în care sunt hotărâte destinele „penalilor”. Dincolo de coloratura oarecum stridentă a limbajului, altceva mă îngrozește – împământenirea prejudecății că o soluție de achitare nu poate fi decât consecința coruperii magistratului ! „Deci, nu am luat șpagă în acest dosar, eu cred în soluția asta”...
Știm noi că ăla e un infractor, ce dacă probele sunt firave ? La beci cu el ! În acești termeni se discută de dimineața și până seara, într-o țară în care fiecare se visează procuror. Bănuitor din fire, românul abia așteaptă să scoată șișul și să-ți lege mațele de gât, într-un ritual al intoleranței violente. Ura ne-a desfigurat într-atât încât ne-am transformat în monștri. Temnița a luat locul școlii în dezbaterea publică, o dezbatere purtată de indivizi agramați și găunoși, expediați în studio cu tema scrisă de alții. Niște melițe rablagite. Vorba lui Alexandru Mironescu, „proștii nu pun condiții. Ei acceptă totul ca să fie... oameni mari. Astfel, în mod obscur, cred că pot acoperi viermele care îi roade, sentimentul nulității”. Iar proștii ăștia s-au înmulțit cu o viteză aiuritoare și au acaparat spațiul public în mod revanșard, brutal, ultimativ, sentențios... Fiecare îl suspectează pe celălalt de toate relele posibile. Ne-am făcut din prezumția de vinovăție crez, iar din lupta contra corupției, obsesie națională, mai ceva ca pe timpul Ku Klux Klan -ului din America.
Vasăzică, orice verdict, în afara celui de condamnare, naște suspiciunea cumpărării „onorabilului”... Stricate se arată rânduielile justiției neaoșe dacă am ajuns să gândim astfel... Dar nu mă mir, de vreme ce meduzele haștagiste folosesc sloganurile primite de-a gata pe rețelele dubioase... Cetele de canibali care strigă „DNA, să vină să vă ia !” sunt expresia abjectă a acestui deceniu al lepădării noastre de sine – individuale și colective... Deceniul turpitudinii și al perverselor aparențe.
*
În Franța, „prima mare putere de rangul al doilea”, barourile au intrat în grevă, nemulțumite de rolul decorativ și inutil al apărării. Dar și de preconizata reformă a justiției, prin care balanța se înclină periculos de partea acuzării. Așa că avocații și-au întins robele pe parchetul instanțelor de judecată și s-au prefăcut, convingător, că dorm. Oricum erau de prisos în sălile dominate discreționar de avocații statului.
La noi, în „micul Paris” al protocoalelor „statului-vertical” și al declarațiilor de confidențialitate ale judecătorilor , situația este și mai dramatică, însă corpul avocaților n-are de gând să protesteze și să tragă aghioase revendicative în „templele Dreptății”. Dar asta nu-i împiedică pe unii să se solidarizeze, chiar și răzleț, cu colegii de bară din „Hexagon”. Gestul cu pricina nu ne costă nimic și ne scutește de complicații, altminteri ne-am trezi demonizați și călcați în picioare, ca dușmani ai gloatei #.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
Marian Nazat
