„Poetul nepereche”, cum l-au numit unii critici, „ultimul romantic”, cum l-au definit alții, Eminescu încă luminează suveran literatura noastră de la înălțimea de neatins a luceferilor pe care adeseori i-a coborât în versurile sale.
Luna, care strălucește la Agapia „cu lumina ei fecioară” e a lui Eminescu, scria cândva Garabet Ibrăileanu. Marea, pe care n-a văzut-o vreodată, la țărmul căreia își dorea să fie lăsat să moară „în liniștea serii”, e tot a lui.
Izvoarele, codrii „de aramă”, șesurile peste care „trecut-au ani”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul...” îi aparțin îmbrățișate, îngemănate și adâncite în strofe de nimeni mai frumos cântate. Au fost voci care au afirmat că „în afară de Eminescu, totul este aproximativ în literatura română”.
Dar pe noi, cei de azi, în ce măsură ne mai preocupă valorile naționale? Ne respectăm poeţii măcar amintindu-ne arar câte un vers din opera lor? Dacă da sau nu, „Eminescu să ne judece”, vorba lui Grigore Vieru.
În cartea sa „Jurnalul de la Păltiniş”, Gabriel Liiceanu notează ceea ce spunea, cu câteva decenii în urmă, Constantin Noica despre Eminescu: „Am donat bibliotecii Astra din Sibiu xenogramele la cele 15 caiete eminesciene fotocopiate, pe care le-am făcut acum vreo trei ani şi pe care le dădusem în păstrare lui Relu Cioran.
Le-am dat însă cu o condiţie: cu condiţia ca biblioteca să se oblige să transforme în fotocopii microfilmele existente la Biblioteca Academiei ale celorlalte caiete. Şi cu condiţia ca ele să fie expuse pentru a fi răsfoite, şi doar scoase la cerere. Iar la conferinţă le-am spus că dacă am avea ţeasta lui Eminescu aşa cum au vecinii noştri ţeasta lui Lenin, este neîndoielnic că milioane de oameni s-ar perinda să o vadă.
Dar noi nu avem ţeasta lui Eminescu. Noi avem, cu caietele lui Eminescu, ceea ce se afla în ţeasta aceasta. Şi credeţi că nu există câteva mii de oameni care să fie curioşi să vadă ce se afla în ea? Le-am spus apoi că le dau termen un an să transforme microfilmele de la Biblioteca Academiei în fotocopii mărite la scara caietelor.
Şi dacă nu o vor face într-un an, am să le iau înapoi xenogramele şi am să le duc la Constanţa, unde Eminescu nu a fost niciodată, deşi a cântat marea aşa cum a cântat-o. Şi cum în fiecare vară vin acolo zeci de mii de tineri să-şi prăjească trupul la soare, aşa se vor găsi poate câţiva dornici să-şi prăjească şi creierul, uitându-se la caietele lui Eminescu.
După conferinţă, a venit la mine o profesoară de română, care m-a rugat să-i dau un autograf pentru fetele liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu. Şi pentru că a fost vorba despre Eminescu, am să vă spun ce am scris.
Deci: Către fetele Liceului Gh. Lazăr din Sibiu: „Nu stă lumea într-un drăguţ”, zice înţelepciunea satului. „Ba stă”, zice fata. Şi fata are dreptate. Căci stă câteodată lumea într-un drăguţ, aşa cum stă lumea noastră în drăguţul de Eminescu”.
Astăzi, se împlinesc 170 de ani de la naşterea poetului şi 131 de ani de când trupul său a devenit pulbere geologică amestecată în ţărâna de veacuri a neamului românesc. Însă, stelar, spiritul său luminează cu tăria Luceafărului, din sisteme planetare şi galaxii neştiute, poezia românească şi pe cei care încă îi cunosc şi-i recită versurile.
La finalul cărții „Viața lui Mihai Eminescu” marele critic literar George Călinescu scria: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtare, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a unui crin de tăria parfumurilor sale”. Dar până atunci, „Toate-s praf...Lumea-i cum este...Și ca dânsa suntem noi!...”
