A bucurat generaţii şi generaţii de foşti liceeni, care i-au ascultat ori au fredonat celebra compoziţie „Ani de liceu” (coloana sonoră a filmului „Liceenii”), fie că aveau sau nu „emoţii la română” ori „la mate dau de greu”, fie că-şi aminteau de fulgerătoare pasiuni juvenile, de orele chiulite, de plimbatul pe alei sau de sărutările furate sub sălciile înverzite ce ascundeau băncile din parcuri.
Sensibil, delicat, fragil şi sfios „ca o fată mare” toate melodiile lui sunt dulci şi parfumate, cu acorduri line, tânguitoare, fie că întreabă „Cum e oare dragostea?”, fie că povestesc despre „Un fluture şi-o pasăre”, despre pământul strămoşesc, despre soare, despre „Steaua” eminesciană ori despre „Ce simţi când eşti îndrăgostit”, insistând „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”.
Debutează ca autor de muzică uşoară, în 1963, la Festivalul Naţional de Muzică Uşoară „Mamaia”. Piesa „Cum e oare dragostea?”, pe un text de Madeline Fortunescu, este interpretată în concurs de Margareta Pâslaru şi obţine premiul special al Uniunii Scriitorilor. În 1967, Bogardo îşi începe activitatea de cântăreţ, de aici înainte înregistrând multe din compoziţiile sale în două variante: cea prorpie şi o alta cu solist vocal invitat (Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu, Dorin Atanasiu, etc.)
Se căsătoreşte cu solista Stela Enache şi, din 1972, îi încredinţează aproape toate noile sale compoziţii, de multe ori cântând cu ea în duet. Cum şi-l aminteşte soţia sa? „Era un om căruia nu-i plăcea să fie în lumina reflectoarelor, modest, umil, foarte credincios, nu-i plăcea publicitatea de nici un fel, nu din rea-voinţă, ci din modestie pur şi simplu, se considera aproape un nimeni, chiar exagera de multe ori în privinţa asta.
A fost maestru de sunet la radio şi foarte mulţi cântăreţi voiau să lucreze numai cu el. Tocmai pentru că era un om cald, nu făcea rabat de la respect şi avea un stil de a vorbi cu oamenii incredibil. Era foarte respectuos, avea cei şapte ani de acasă, o cultură vastă, era şcolit, cu alte cuvinte, era special. Un tip special, nu voia să iasă în evidenţă, dar se purta frumos cu toată lumea. A fost un soţ deosebit, un tată deosebit, nu era genul care să spună te iubesc de nu mai pot, iar pe de altă parte să zică cine ştie ce...Nu! La el simţeai profunzimea sentimentului.”
De ce nu a mai compus după 1989? „Nu s-a împăcat niciodată cu felul în care se schimbase lumea după revoluţie. Nu a mai compus nimic. Nu mai era cazul...Într-o astfel de lume simţi că nu are rost să te mai zbaţi. El nu a fost un luptător, ci un om mult mai profund, care, atunci a simţit că trebuie să se retragă, s-a retras. Nu avea pentru cine şi pentru ce să mai compună.
Valorile au fost date la o parte, prima doar banul, atunci a spus gata! Nu era omul banului, el era un om de suflet. Muzica lui era o stare, a iubit poezia şi citea foarte mult. Cunoştea multă poezie, citea şi o lua şi o rumega bine şi o trecea prin minte şi inimă şi apoi încerca să compună. I-a iubit pe Sorescu, pe Blaga, Eminescu şi se simţea acest lucru. Suferea foarte tare când se întreba cineva cine este Eminescu”, îşi aminteşte Stela Enache.
Retras din muzică, retras din activitatea socială, suferind de probleme cardiace, la numai 67 de ani, în dimineaţa zilei de 14 august 2009 a făcut un atac cerebral, iar în dimineaţa zilei următoare a plecat spre cele veşnice, discret şi modest aşa cum trăise, să întâlnească în ceruri alte generaţii de foşti liceeni, pentru care să cânte, alături de cete întregi de îngeri, dorul anilor de liceu şi al tinereţilor trecute.
Şi o dată cu el parcă a dispărut tot romantismul, toată căldura şi toată sensibilitatea din muzica românească, lăsând loc unor ritmuri care n-au cum să mai amintească de plimbări sub stele albe, de fluturi şi păsări, de soare şi dragoste, de iubitul trandafirilor. Dumnezeu să te odihnească în pace, Florin!
