Pe sub sprâncenele stufoase a privit pârdalnica viaţă drept în ochi mai bine de opt decenii, cu sprâncenele stufoase a trecut prin Teatru cu măreţia şi solemnitatea unui Caesar mereu învingător, (şi) datorită sprâncenelor stufoase va rămâne veşnic în amintirea spectatorilor, telespectatorilor şi iubitorilor de film de la noi şi din multe alte părţi ale lumii.
Uriaşul său talent şi faptul că şi-a iubit cu patimă meseria de actor au făcut să fie interpretul a peste o sută de roluri în filme (de la Mitrea Cocor, 1952, şi până la Aniversarea/Confesiunea, 2015), câteva sute în Teatru şi pe jumătate în Teatrul de Televiziune şi Teatrul Radiofonic. Cine nu-şi mai aminteşte de rolurile făcute în „Dacii”, „Columna”, „Mihai Viteazul”, „Cursa”, „Capcana mercenarilor”, „Mihail, câine de circ”, „Actorul şi sălbaticii”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, etc.?
Cu vocea sa gravă, captivantă, puternică ţinea vie atenţia publicului atunci când juca Danton („Danton” de Camil Petrescu), Agamemnon („Ifigenia” de Mircea Eliade) ori Farfuridi („O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale). Drumul spre teatru s-a făcut cu paşi mici şi o consecvenţă pe care numai „arderea” şi pasiunea le pot genera şi îndreptăţi: a lucrat ca artist amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din Bucureşti şi, abia după 1950, a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti.
Ca să fie instruit şi să-şi poată „şlefui” mai bine talentul, a absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în anul 1952 (cu diplomă de Conductor Arhitect), iar apoi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, fiind coleg şi prieten cu Amza Pellea. De atunci n-a făcut altceva decânt să „inspire” cultură şi să „expire” artă, arzând ca o torţă pe dinăuntru şi fiind ca un vulcan pe dinafară, dăruindu-se, topindu-se, consumându-se fibră cu fibră în numele şi pentru spectatorii săi.
Puterea de a duce în spate atâţia ani de teatru, atâţia munţi de emoţii, atâtea mări de concentrare maximă i-a dat-o, poate, şi armonia familială: soţia sa care i-a fost alături peste 50 de ani de căsnicie (actorul s-a căsătorit la vârsta de 22 de ani) şi fiul său, Matei. Cum fiul îi dăruise şi un nepot, Vladimir, la 75 de ani, de dragul micuţului, Mircea Albulescu învăţa limba engleză şi cum să folosească noua invenţie, calculatorul.
Prin anii 2000, la 66 de ani, actorul se afla în plină formă şi era invitat la „Marius Tucă Show” (pe vremea când acesta purta bretele şi avea liste cu zeci de întrebări „încuietoare”), era volubil şi citea poezii (ale sale!) minunate: „Când vorbele mele nu vor mai fi verbe/Când suflarea mea nu va mai fi suflet/Când ochii mei nu vor mai ochi/Când buzele mele nu vor mai fi balsam/Când braţele mele nu vor mai fi brâu/Fruntea mea va rămâne un ultim gest/Gândindu-te toată, ca pe o nouă religie...”
După o vreme, însă, mereu treaza sa inimă, neobosita sa inimă, uriaşa sa inimă începe să-i facă probleme până când într-o zi (oarecare) de primăvară, pe 8 aprilie 2016, la 81 de ani trăiţi de actor, se hotărăşte să bată pentru ultima oară. Peste viaţa lui Mircea Albulescu se trăgea cortina. Tot la acel interviu de la Marius Tucă spunea: „Cea mai importantă reacţie a publicului este TĂCEREA”. Ei bine, la aflarea cumplitei veşti, pentru câteva clipe, în inimile spectatorilor săi s-a lăsat tăcerea. O ultimă şi asurzitoare tăcere.
În urma sa rămân premii, diplome, roluri, o stea pe Aleea Celebrităţilor şi o pereche de sprâncene care ne vor urmări tot timpul a aducere aminte. Constantin Noica spunea cândva că, la Judecata de Apoi a Culturii, nu te prezinţi cu lista cărţilor scrise, ci cu ceea ce ai scris în ele. Cu siguranţă, la Judecata de Apoi a Actorilor, Mircea Albulescu nu s-a prezentat cu numărul rolurilor interpretate, ci cu sufletul risipit în ele.
Şi atunci, o altă pereche de sprâncene albe, groase, stufoase – ale Sfântului Petre – s-au ridicat alene spre ale lui şi, „ca de la sprânceană la sprânceană”, i-a dat biletul pentru intrarea în Rai. Odihneşte-te în pace, Mircea Albulescu!
