În 2014, marele actor a fost invitat la „Întâlnirile UNATC”, unde a povestit despre rolurile pe care le-a făcut, despre importanța tăcerii și despre valoarea iubirii în teatru.
Mai jos sunt câteva fragmente:
„B”-ul a avut o influenţă foarte mare în viaţa mea. Aura Buzescu, prima mea profesoară, doamna Bulandra, prima mea directoare, după care apare al treilea „B” şi cel mai lung, are şi 97 de ani acum – Beligan. La Teatrul Municipal se face spectacolul „Troilus şi Cresida” şi atunci domnul Beligan, director la Teatrul de Comedie m-a chemat: „Vino mă aici şi stai cu noi. Facem piesa asta. Marin Moraru, Dinică, toţi suntem acolo.” M-am dus la domnul Ciulei şi i-am spus „Domnu’ Ciulei, uite dom’ne, mă cheamă să mă duc aşa, să fac aşa.” Eu aveam câteva cuie în cap deja. Şi el, cu o tristeţe enormă în ochi mi-a spus „Mircea, du-te…” şi m-am dus. Am făcut acolo Troilus şi Cresida, după care am făcut încă vreo 10-12 piese în 10 ani de zile.
Mi-am dat doctoratul cu teatrul radiofonic. Iubesc teatrul radiofonic la ne-bu-ni-e! Pentru că, dacă o mie de oameni ascultă într-o seară o piesă de teatru… şi sunt nişte piese atât de minunate, cu sutele. Vă jur eu! Prindeţi-mă în fiecare seară pe Radio Cultural. Seara se dau cel puţin două sau trei piese de teatru. Şi aveţi ocazia să-i auziţi pe ăia pe care sigur nu i-aţi văzut, de-abia îi ştiu eu, alde Manolescu, Ion Manolescu.
Citiți și
Mircea Albulescu, ultimul interviu: “Aştept moartea, sunt tot mai aproape de ea"
Iubirea este foarte mare în meseria noastră. Căutaţi cât se poate binele, chiar dacă se greşeşte faţă de voi. Dacă e cineva care greşeşte, nu-i ţineţi ranchiună. Generozitatea e lucrul cel mai minunat. Există această cunună, de care să aveţi grijă. Nici să vă aplecaţi prea tare că vă cade de pe cap, nici să văţineţi prea fuduli că loviţi pragul de sus al uşii şi vă strică, Doamne fere’! Mare grijă cu această cunună pe care o aveţi şi care nu este eternă pentru că lucrul cel mai groaznic nu e că am pierdut buletinul, portofelul, trenul, ci că am pierdut harul.
În meseria noastră, care nu are criterii obiective, clare, scrise într-o Biblie a ei, trebuie neapărat să ai şi puţin noroc. Şi, după asta, următorul pas ştiţi care este? Să ai puţin mai mult. Pentru că se întâmplă – nu vreau să dau de data asta nume – a terminat cu 10, anul I a fost angajat primul, 3, 4, 5, 6 ani şi… unde-i ăla? „Care ăla?” Ăla, cel mai bun, care juca…
Cea mai scumpă relaţie peste scenă este tăcerea, atunci când şi el, şi eu, şi dânşii, şi noi ne ţinem pentru o clipă respiraţia. Ce va să vină? În teatru există acest lucru primar. Construiesc un moment momind atenţia, sensibilitatea receptorului, spectator cum îi spunem noi. Dar nu e bine spus, fiindcă el nu e spectator. Trebuie să fie cu mine împreună, căci, dacă nu e, dacă vorbele mele, situaţia mea, dorinţa mea de a fi… uite asta e scena, asta e rampa, vreau să vină peste voi, să vă fac să înţelegeţi, să vă întristaţi, să plângeţi, să râdeţi şi să întoarceţi către mine trăirile dvs., se întoarce către mine fluxul acesta.
Ăia dintre dvs. care veţi alege să faceţi teatru, căutaţi lumina pe scenă. Dacă într-o seară electricianul a fost mai obosit, a pus-o mai aşa, atunci trebuie să mă duc să o caut. Carmen Stănescu, actriţă a Teatrului Naţional, nu mai joacă acum, este cea mai mare, dintre noi toţi şi dintotdeauna, actriţă/actor care ştie să-şi caute lumina în scenă. Dacă a stat pe perioada repetiţiilor aici, dar acum lumina e acolo, se duce acolo şi nu pleacă pentru nimic în lume. Şi iese afară la pauză: „Cine a pus lumina? Unde e lumina? Unde e lumina mea?”
V-am spus ce scria la uşă la noi la teatru când se juca? „Tovarăşi, să facem totul să terminăm spectacolul azi!” Mă duc acolo, dacă mă întorc, cum mă întorc, nu ştiu niciodată. Şi într-adevăr este această posibilitate să te desparţi de sinea ta, încercând să fii sinea Sa. După care, povestea franţuzului nostru, cum dracu’ mă întorc înapoi la mine şi să rămân şi întreg la minte? Se cunosc cazuri de actori care la un moment dat… Drumul ăsta e periculos, dar biruinţa e atât de frumoasă!
Este importantă şi această etapizare în devenirea în personaj. Mă lămuresc cu mine, pentru că eu, cel de astăzi, nu semăn cu cel de ieri. Eu, cel de ieri, nu semăn cu cel de acu’ 3-5-7 ani şi cu atât mai puţin cu cel de poimâine când voi fi mort. Dar mă feresc de asta. Nu vreau să-mi plângeţi de milă. Vreau, dimpotrivă, să ne bucurăm împreună, să fim împreună şi eu să pun liniştit capul pe pernă ştiind că voi, bunii, veţi duce mai sus şi mai departe sacul ăsta cu vieţi care sunt personajele mele, mai departe, mai sus, şi că oamenii îşi vor rupe palmele aplaudându-vă…
Lucrul cel mai preţios în teatru este într-adevăr această punte peste rampă. Pentru că spectacolul de astăzi nu seamănă niciodată cu spectacolul de mâine sau cu spectacolul de ieri, oricât de David Esrig ar fi regizorul să facă nebunia de pe lume fiindcă ai stat aşa şi nu aşa. Pentru că mai este un partener: alea 400 de capete, 800 de ochi, 800 de suferinţe sau bucurii care sunt… spectatorul. Şi care influenţează extraordinar. Contează dacă între două pauze respir o dată sau de două ori. Funcţia magică a respiraţiei… În funcţie de felul cum ascultă el, cum mă priveşte el, cum mă doreşte, cum mă invită… Sunt săli care invită, sunt săli care sunt cuminţi. Şi atunci această împrejurare, această întâlnire cu o iubire, de fapt mereu cu altă iubire, unde trebuie să fii curat şi primenit, va face ca într-adevăr să se întâmple o minunată seară de teatru.
Nu vă prostituați! Culcaţi-vă cu orice fel de manifestare teatrală, actoricească, dar nu curvăsăriţi! Să vă coste! Ce vă costă nu e curvăsărie, fiţi foarte scrofuloşi, cum zice Caragiale, la datorie cu ceea ce faceţi. Luaţi îndeletnicirea voastră ca pe o religie şi nu veţi greşi, poate doar nu veţi reuşi aşa cum vreţi dvs. sau cum vrea receptorul dvs. Dar sinceritatea dvs. să nu fie pusă la îndoială. Niciodată. Nu vă vindeţi ieftin, chit că uneori pâinea e mai mică: „Păi bine, ţi-am dat 100.” „Nu se poate, trebuie să dai 1000.” Cum te vinzi, aşa te preţuieşti. Aveţi grijă.
Sursa: ziarulmetropolis.ro
