“Între 1945 și 1989 au avut loc atât de multe evenimente tragice la frontieră, încât dacă ar fi să ridicăm un moment pentru fiecare victimă, am înconjura Ungaria de jur împrejur”, susține Bandi Istvan, cercetător ştiinţific la Arhiva Istorică a Serviciilor Secrete din Ungaria (ABTL).
“Frontieriștii” par să deranjeze în continuare liniștea publică din România. Altfel nu se explică dezinteresul total al autorităților și instituțiilor abilitate pentru a face lumină asupra acestui fenomen de amploare. Câți cetățeni români au fugit înainte de 1989 din țara lor? Câți au plătit cu viața? Câți au rămas cu sechele pentru tot restul vieții? Nu vom ști probabil niciodată.
De la aceste premise a pornit și jurnalistul Lukács Csaba în 2014-2015, când a decis să realizeze împreună cu Marossy Gyeza un film-documentar despre acest fenomen. Filmul-documentar ”La graniță 1988-1989” este integral in limba maghiară, a apărut în Ungaria și România, și a fost difuzat și de postul Echo TV. A fost prezentat și la câteva festivaluri de film din România (Oradea, Timișoara, București), însă a trecut neobservat de publicul larg.
Și-au ales anii 1988-1989, cei mai crânceni din punct de vedere al dictaturii din România și implicit al fenomenului migrației ilegale. S-au axat pe granița dintre România și Ungaria și pe cazurile etnicilor maghiari. Din 1988, Ungaria făcea deja primii pași către democrație, iar asta o transformă dintr-o țară de tranzit pentru frontieriști într-o posibilă destinație finală.
Conform arhivelor ungare, peste 35.000 de cetățeni români au fugit ilegal în Ungaria doar în acești doi ani. Peste 70% erau etnici maghiari. În prima jumătate a anului 1988, grănicerii ungari au decis să returneze peste 30% dintre frontieriștii prinși.
Ghinion pe Crișul Repede
Filmul prezintă cazurile a trei etnici maghiari din Transilvania. Primul, Szücs Tamás, a încercat să fugă din România în 1986. În ziua de Crăciun, 25 decembrie, a încercat să treacă frontiera la Borș, cu un prieten, “inotând” în zăpadă cu pelerine albe, pentru a nu fi surprinși. Au atins o sârmă de semnalizare, s-au speriat și au fugit în prima localitate aflată în apropriere, renunțând la planul lor.
În aprilie 1987 și-a pus însă planul în aplicare, din convingerea că trebuie să treacă frontiera înaintea majoratului, pentru a beneficia de o pedeapsă mai blândă în cazul in care era prins.
A încercat singur în zona localității Girișu de Criș. S-a aventurat în zona podului peste Crișul Repede, fără să își dea seama că este punct strategic de frontieră. L-au înconjurat grănicerii, iar când a încercat să le explice că a venit la pescuit, dar nu are undiță fiindcă a vrut să vadă doar cum arată apa, unul dintre grăniceri l-a lovit cu patul puștii în față. Apoi l-au bătut cu pumnii și picioarele până l-au umplut de sânge.
„M-au bătut până am făcut pe mine. Unul țipa să mă împuște în picior“. L-au dus „în pas alergător“ în sat, unde localnicii îl așteptau cu bâte, supărați că un străin a trecut prin localitatea de frontieră fără să fie observat și raportat.
“Grănicerii m-au apărat de furia lor”, recunoaște Szücs. A fost încătușat și dus la Oradea. Judecat în regim rapid, a fost condamnat la o interdicție de un an de a părăsi orașul natal. A fost exmatriculat, dar reprimit în septembrie, declarat repetent și obligat să repete clasa a XII-a. Chiar și așa, el se consideră norocos că a evitat să fie împușcat la frontieră.
În 2014, când a obținut dosarul său de la CNSAS, și-a dat seama că evenimentele din aprilie 1987 puteau lua o cu totul altă turnură. Securitatea era pe urmele sale încă din 1985, de la vârsta de 16 ani, când la o discuție în familie ar fi spus că l-ar împușca pe Ceaușescu. Din acel moment, direcția anti-teroristă s-a activat într-o urmărire permanentă.
De la interceptarea corespondenței, până la microfoane în casă, fotografiere pe stradă, informatori în anturajul său, Securitatea a recurs la toate mijloacele specifice. Încă din preziua tentativei de părăsire a țării, Securitatea dăduse alarma în cinci județe de frontieră, printre care și Mehedinți, că urmează să încerce să fugă.
Securistul însărcinat să îl urmărească pas cu pas se afla în satul Gireșu de Criș, când Szücs s-a întâlnit prima dată cu grănicerii la pod. El a fost cel care a alarmat și alți soldați despre periculozitatea acestui individ, astfel explicându-se reacția violentă și promptă, posibil și a mulțimii adunate în sat.
5 impușcați mortal în Mureș
Jurnalistul Lukács Csaba (foto), fost la Magyar Nemzet, actual director executiv al săptămânului Magyar Hang, a consultat Arhivele Securitătii Statului din Ungaria și a găsit mai multe documente referitoare la evenimentele de frontieră. I-a atras atenția cazul din 19 august 1988, când un grup de 72 de persoane a reușit să treacă frontiera dinspre România în Ungaria.
Au fost prinși de grănicerii maghiari și închiși în cinematrograful din localitatea Letavertes. După câteva zile, 32 de persoane din acest grup au fost încătușate și returnate în România. ”Fugarii” sunt bătuți cu bestialitate și ulterior condamnați la un an de muncă silnică cu o diminuare de 40% a salariului. Sunt obligați să se prezinte din două în două luni la Securitate.
Tot în arhivele Securității din Ungaria, Lukacs Csaba a găsit documente referitoare la un caz tragic petrecut la data de 5 iunie 1989. El dezvăluie că, în apropriere de Nădlac, o barcă cu nouă persoane a fost zărită de grănicerii români în timp ce trecea ilegal Mureșul spre Ungaria (frontieră de stat pentru aproape 15km). În condiții neelucidate, grănicerii români ar fi deschis focul. Cinci frontieriști, printre care și un minor, au fost împușcați mortal, ceilalți patru au fost răniți și arestați.
Enigma unei returnări
Filmul continuă cu povestea lui Janos Otto, care a încercat să iasă legal din țară în 1986, însă nu a primit pașaport fiindcă nu făcuse armata. După ce a efectuat stagiul militar și a achitat avansul pentru o călătorie de Revelion în Ungaria, autoritățile nu i-au permis să plece fiindcă nu avea familie.
Atunci s-a hotărât să plece ilegal. A căutat oameni dispuși să riște alături de el. Un coleg din armată a acceptat. Au căutat și persoane de contact din zona de frontieră. Au găsit pe cineva în Satu Mare, care le-a procurat alibiul necesar pentru a ajunge în zona de frontieră, adica nume, adresă etc. Au fost controlați în tren și în gară, dar alibiul s-a dovedit suficient de bun.
La mijlocul lui octombrie 1988 au pornit noaptea spre frontieră. Au ales malul stâng al Someșului fiindcă auziseră nenumărate cazuri când frontieriștii au fost prinși pe malul drept. Nu au reușit să parcurgă cei 14km într-o singură noapte, așa că a doua zi s-au ascuns într-un lan de porumb. Auzeau din depărtare cum țipau cei care erau prinși și bătuți.
Nu și-au dat seama că erau deja în Ungaria când au trecut Someșul înot. Au ajuns în localitatea Csengersima și au încercat să plece din gară cu trenul la Budapesta. Au fost legitimați de grăniceri. Au fost reținuți, au primit mâncare și cafea, și erau în al nouălea cer până când li s-a spus că un autobuz îi așteaptă să îi ducă la următoarea destinație. Erau 16 persoane capturate doar în acea zi, 11 bărbați și 5 femei. O singură familie nu a fost urcată în autobuz.
Țipete de disperare s-au făcut auzite când au zărit steagurile României. Nu era cale de înapoi. Au fost bătuți rău la reconstituire, în special de grănicerii în sectorul cărora au evadat. Toată viața l-a măcinat motivul pentru care a fost returnat, dar nu a găsit răspunsul. Știa că în 1988 Ungaria nu mai dădea inapoi, însă e convins că a fost o decizie personală de moment a unui ofițer de la frontieră, fără alte consultări.
Apoi au fost folosiți pentru răspândirea de propagandă împotriva plecării din țară, să spună tuturor că nu are rost să încerce să fugă fiindcă vor fi returnați. Cea mai dură bătaie a primit-o chiar în Miercurea Ciuc. “Așteptam să îmi dea în cap, nu mă mai interesa, nu mai voiam să trăiesc. Îmi dădeau cu bâta în picioare și țipau: mai fugi, mă, mai fugi?”. A luat 16 luni la locul de muncă fără plată și obligația de a se prezenta săptămânal la secția de miliție.
Amintiri din Peregu
Localnicii din Peregu Mic aveau trasate obligații clare dacă doreau să se apropia de fâșie. Pentru desfășurarea lucrărilor agricole, ei erau obligați să notifice în scris unitatea de grăniceri responsabilă de acel sector, trebuiau să își declare numele, ora de sosire și ora aproximativă de plecare din sector, cu ce mijloc de transport, ce culoare, inclusiv culoarea cailor, și cu ce alte persoane se vor deplasa, nominal și ce rută vor parcurge. Pentru localnici era interzisă cultivarea plantelor înalte la mai mult de 500 de metri de frontieră. Floarea soarelui, porumbul, chiar și lucerna erau strict interzise.
Conform primarului de la acea vreme, la finalul anilor 80, localnicii din Peregu Mic au făcut reclamație împotriva grănicerilor pentru tulburarea liniștii publice, fiindcă băteau frontieriștii cu bestialitate, iar țipele acestora nu lăsau localnicii să se odihnească. Primarul susține că foarte multe persoane din Oltenia și Moldova erau aduse de călăuze în localitate, însă poate doar 1 din 10 reușea să treacă fiindcă nu cunoșteau fâșia și mulți se întorceau din greșeală în România.
”Oamenii încă se tem”
Premiera filmului a avut loc în august 2015 la Oradea. Într-un interviu acordat atunci pentru transindex.ro, Lukács Csaba susține că a fost inspirat de valul de migrație din 2015, când Ungaria a fost luată cu asalt de imigranți, situație pe care o consideră similară evenimentelor din 1988-1989. “Vorbim și de o cifră rotundă, 25 de ani de la acele evenimente, plus că nu s-au prea făcut filme despre acest fenomen”, a declarat el, pentru sursa citată.
Jurnalistul, născut într-un sat de lângă Odorheiu-Secuiesc, mărturisește ca era la curent cu această situație încă din copilărie. “Vedeam tineri rași în cap și știam că au fost pedepsiți pentru trecere frauduloasă a frontierei. Știa toată lumea că trebuie să se prezinte săptămânal la miliție. Ieșeau marcați de acolo, dar nu vorbeau despre asta. Au fost și cazuri de sinucidere, fiindcă nu mai puteau suporta umilirea și degradarea umană. Erau obligați să muncească fără să fie remunerați pe măsură. Asta am vrut să prelucrăm în film”.
Marossy și Lukács au postat anunțuri online în România și Ungaria, în speranța că vor găsi frontieriști dispuși să vorbească despre experiența lor la granițele celor două țări. S-au prezentat numeroase persoane, însă în momentul în care trebuiau să apară în fața camerei video se răzgândeau. Lukacs a ajuns la concluzia că și la 25 de ani de la căderea comunismului ”oamenii se tem în continuare să vorbească”.
“În Satu Mare a fost împuscat mortal un băiat de 13 ani care se plimba cu bicicleta. Nici măcar nu se îndrepta spre frontieră, ci spre satul aflat în sens opus. Tatăl a fost amenințat să nu dea publicității moartea băiatului și a fost obligat să îl înmormânteze în condiții nedemne în colțul cimitirului reformat. Inițial tatăl a dorit să facă declarații, apoi a renunțat invocând o recomandare medicală că incidentul îl tulbură încă foarte mult. Cazurile le-am găsit lecturând arhivele și dosarele securității și ale trupelor de grăniceri din Ungaria”, a adăugat Lukacs.
“Și-au dat seama că în jurul acestui fenomen domnește încă foarte multă teamă. Unii ar fi acceptat să vorbească doar dacă li se proteja identitatea, folosind doar vocea, sau doar niște siluete. Mulți au folosit această oportunitate ca pe un fel de terapie. Și-au descărcat sufletul în scrisori foarte lungi”, scrie sursa citată.
