Când ajungi la Franfurt pe Main, este imposibil să nu îți iasă în cale câte o clădire pe care să troneze o schelă, un banner, un logo, ceva, cu numele unei companii: Antal Abbruch.
Se ocupă de demolări, rade orice, de la hale industriale la clădiri impozante, zgârie-nori, indiferent de celebritatea lor. A pus la pământ, cu tehnici speciale, pentru care este apreciat pe piața germană, clădirea BCE din Frankfurt, are contract cu aeroportul care, înainte de pandemie, era imens nod aerian, face și desface orice, căci în ani de muncă și-a clădit o companie în care este implicată întreaga familie.
Toți îl știu de ”Puiu”
Numele lui este Vasile Antal, dar toți îl știu de Puiu, iar povestea din spatele poveștii am aflat-o printre picături, de la sursă, într-un Frankfurt în prag de sărbătoare, când Puiu se agita să pună la punct ultimele detalii ale petrecerii pentru angajații firmei. Mulți, dacă nu majoritatea, români, unii dintre ei de peste 10 ani la compania pusă pe picioare de sătmăreanul despre care urmează să vă povestim.
Întâlnirea a fost un prilej de a rememora tentativele sale de a părăsi România lui Ceaușescu, căci Puiu se numără printre cei care au încercat să iască din ”țarc”, iar povestea lui e lungă și întortocheată.
Născut la 14 ianuarie 1962, Puiu Antal a copilărit în Satu Mare, lângă frontiera româno-ungară, unde legendele frontieriștilor erau mereu un subiect de actualitate. Prima tentativă de a fugi din țară a fost în 1986.
Fuga in Austria via Ungaria
“Aveam 24 de ani. 1 sau 2 octombrie 1986 să fi fost. Eram căsătorit, aveam o fetiţă de un an iar soţia era însărcinată în luna a opta cu băiatul. S-a născut în luna noiembrie. Lucram la Întreprinderea Construcţii Montaj Satu Mare”, își începe el povestea. Destinația dintotdeauna râvnită de el a fost Germania.
„În cadrul întreprinderii s-a organizat o excursie de o zi în Ungaria, la Debreţin. M-am înscris şi eu cu doi fraţi ai soţiei, Damian şi Ana Maria Pop, cu intenţia de a încerca să plecăm mai departe din Ungaria. Am plănuit, teoretic, fuga. Mizam mult şi pe faptul că ungurii nu mai dădeau pe toată lumea înapoi. Erau cazuri de persoane lăsate să meargă mai departe. Speram să ajungem în Germania.
Aveam o verişoară primară la Frankfurt, de fapt lângă Frankfurt. Voiam să ajungem la ea. Stăpâneam puţin limba germană, la nivel de conversaţie minimă. Mă descurcam. Vorbeam și maghiara foarte bine. Numele meu nu este maghiar, dar am mizat pe faptul că mă pot crede maghiar chiar dacă nu declarasem aşa ceva autorităţilor. Am mizat că mă vor lăsa să trec mai departe în cazul în care ne prind”.
Nu știau cu adevărat ce îi aștepta dacă erau prinși și mai ales ce urma să li se întâmple la întoarcerea în țară. „Eu eram la curent cu tot ceea ce se întâmplă în Ungaria pentru că urmăream regulat posturile de televiziune maghiare. Au fost sătmăreni care au fugit, nu le ştiu numele, s-au predat în Ungaria autorităţilor maghiare şi fie li s-a dat voie să rămână în Ungaria, fie li s-a dat voie să meargă mai departe dacă asta îşi doreau. Din câte știu, la graniţa ungaro-austriacă nu a fost omorât nimeni, nu a existat aşa ceva, nu ştiu eu să fi fost aşa ceva. E interesant că, deşi ruşii au fost prezenţi în Ungaria mulţi ani, ungurii erau mult mai liberi în politică”.
Cazurile românilor uciși în timpul unor tentative de a părăsi țara nu i-au diminuat dorința de libertate. „Eu am fost în armată în perioada în care s-a întâmplat povestea cu cei doi, de fapt trei - unul care ieşise din puşcărie şi doi studenţi - Acţiunea Autobuzul. Ştiu cazul de la cap la coadă. Eu eram la unitate şi colegi de-ai mei îmbrăcaţi şi în haine de Miliţie şi în haine normale, de securist au ieşit la intervenţie. Chiar un fost coleg de-al meu, îl chema Vaslavic, Fănel Vaslavic, care era sergent, a primit ordin să tragă în roţile autobuzului. Era lunetist. Ţin minte, cam pe la opt şi jumătate - nouă au venit. Militarii erau toţi pătaţi cu sânge. Mi-au povestit tot ce s-a întâmplat. Au fost nişte terorişti aproape inocenţi. Au vrut doar să fugă, n-au omorât pe nimeni. Opt persoane au murit atunci, toţi omorâţi de soldaţi. S-a făcut o manevră militară greşită că atunci când ăsta a primit ordin să tragă în roţile autobuzului, soldaţii au început să tragă spre autobuz şi aşa au omorât nişte oameni”.
Au părăsit grupul
Revenind la tentativa sa de a fugi din țară, Puiu Antal este convins că planul său a fost bun, însă i-a lipsit un dram de noroc. „Dacă nu mă înşel, cumnaţii mei aveau vreo 7000 de lei la ei, s-ar putea şi ceva forinţi. În orice caz, foarte puţini. Scopul oficial era să vizităm Debreţin. Scopul neoficial era să ducem marfă să vindem la piaţă în Debreţin şi de banii obţinuţi să cumpărăm ce aveam noi nevoie. Cu toate că nu lucrau la mine la întreprindere, am reuşit să-i bag în grup și pe cumnatul și pe cumnata.
Cu buletinele în buzunar, am mers la gară şi am plecat cu trenul la Budapesta. De la Debreţin la Borş sunt cam 50 km, am făcut calculul când trebuiau să ajungă la graniţă colegii cu care am plecat şi din momentul acela am ştiut că suntem daţi în urmărire pentru că nu eram cu ei, lipseam de pe listă. Am făcut de la Budapesta până la graniţă în jur de trei zile, cu autostopul, cu toate mijloacele pe care le-am întâlnit. Am evitat, de exemplu, să avem hartă la noi, nu cumva să fim bănuiţi. La graniţă trezeam suspiciuni dacă ne controlau mai bine românii şi găseau harta la noi”.
Fără scăpare
Din orașul Szombathely au plecat cu taxiul spre graniță. Au ajuns în seara zilei de 4 octombrie. Au așteptat până la miezul nopții și au pornit pe jos spre frontieră. Au mers aproape trei ore, ulterior aveau să își dea seama că doar paralel cu granița.
„Pe la 4 dimineaţa am hotărât să ne despărţim. Simţeam că nu mai pot, că mi s-au terminat toate puterile şi nu am vrut să-i încurc pe ceilalți doi. Eu aveam o fetiţă acasă, aveam o nevastă. Am ales să mergem în direcții opuse, în ideea că poate careva dintre noi va reuși. Am fost prinși cam în același timp. La prima intersecție era un pichet, o cuşcă în care era un militar care m-a somat. M-am oprit şi i-am spus că sunt cetăţean român, că aş fi vrut să fug în Austria şi că mai am o singură dorinţă, să văd libertatea cu ochii.
Poate eram absurd atunci. I-am spus să mă lase să văd Austria si apoi să-mi facă ce vor ei. Ăsta m-a reţinut vreo jumătate de oră. Între timp a anunţat colegii. După jumătate de oră a venit o dubă cu vreo 4 militari maghiari înarmaţi. Le-am spus acelaşi lucru, că dacă vor să-mi facă un favor să mă ducă până în punctul de trecere ca să văd peste graniţă Austria şi apoi să facă demersurile pe care trebuie să le facă.”
Nu i-au îndeplinit dorința, ceea ce a rămas mult timp marele său regret. “M-au dus direct la unitate unde am primit ceva de mâncare. Vorbind maghiara bine nu am avut nicio problemă, am dat un interviu. În aceeaşi zi am fost transferat la Miliţie în Szombathely, unde am stat exact 5 zile. În a cincea zi, de dimineaţă, la ora 6, m-au chemat şi m-au informat că o să fiu dus la Budapesta. Atunci m-a întâlnit prima oară cu cumnaţii, în maşina care ne-a dus la Budapesta. Eram în cătuşe. “
Speranțe năruite
În lagărul de lângă Budapesta au dat peste alți frontieriști. „Am ajuns la Budapesta într-o închisoare pentru străini. Era una specială. Am fost foarte bine primit, cel puţin din punct de vedere al condiţiilor. Eram mai bine trataţi ca acasă. Mâncarea, mâncare, o dată pe săptămână aveam dreptul la duş. În rest, în fiecare seară ne lăsau să ne spălăm şi aveam o oră de plimbare.
Deci, eram arestaţi preventiv acolo. Am stat opt zile singur în arestul acela. După opt zile a venit un RDG-ist cu mine în cameră. Mi-ar face mare plăcere să-l mai întâlnesc. Ar fi un lucru minunat dacă aş putea să aflu cine a fost sau dacă l-aş putea întâlni. Nici numele nu-l mai reţin. Venise cu buletinul în Cehoslovacia şi a trecut fraudulos gardul dintre Cehoslovacia-Ungaria.
Acea persoană din RDG era foarte pornită împotriva comunismului, împotriva lui Gorbaciov şi tot ce înseamnă roşu, comunist. Mi-a zis că poate eu mai am o şansă, că poate mă lasă în Ungaria mai ales că vorbeam ungureşte, mai traduceam acolo când era nevoie. Dar pe el îl vor pune în avion şi va sta nu se ştie cât la STASI în arest, că pe el îl aşteaptă o soartă foarte grea. Era un om normal, nu un criminal“.
În fiecare zi era invitat să dea noi declarații. Își făcuse un plan ce să spună și ce nu. “Am stat 17 zile în Budapesta în total. Am dat interviuri de o oră. Fără să am curaj de a vorbi ceva negativ la adresa comunismului, l-am criticat foarte mult pe Ceauşescu şi politica lui. Am fost foarte dur cu politica din România. Eu speram că totuşi se hotărăsc să mă lase să merg mai departe sau măcar să mă lase să rămân în Ungaria. Nu mi-am exprimat dorinţa, trebuie să recunosc, nu le-am spus niciodată că vreau să rămân în Ungaria. Le-am spus că vreau să merg mai departe în Germania. Poate asta a fost greșeala.
În a 22-a zi, respectiv a 17-a zi de Budapesta ne-au spus că plecăm. Nu au spus unde, dar m-au pus în dubă şi m-am reîntâlnit cu cumnaţii pe care nu îi văzusem deloc în cele 17 zile. În dubă era o persoană returnată, din Cluj sau din Bistriţa, dacă nu mă înşel. Am fost duşi cu duba până la graniţă, până la Borş. Acolo am fost predaţi autorităţilor române. Ne-a preluat un căpitan care a vorbit foarte urât cu noi dar nu ne-a făcut nimic, nu ne-a atins. În afară de cele două picioare prieteneşti în dorsal, fără durere”, are el puterea să glumească.
Soția nu știa nimic
A fost dus la Miliția din Oradea, apoi i s-a permis să se reîntoarcă în Satu Mare, unde și-a revăzut soția după aproape trei săptămâni. „Soţia nu ştia că vrem să fugim pentru că era gravidă în luna a opta şi n-am vrut să-i produc durere. Sigur că i-am produs pentru că a văzut după 2-3 zile că nu mă întorc și primise informaţia de la organizatoarea de grup că noi am dispărut. Ea ştia care sunt orientările mele”.
Îndrăgostit de Germania
Încă din copilărie, Puiu Antal a dezvoltat o admirație unică pentru Germania. „Eu aveam acasă harta Germaniei. Din clasa a 5-a învățam germana. La 17 ani am vizitat RDG-ul, o țară mult mai dezvoltată decât România. Pe un perete întreg al casei aveam harta cu amândouă Germaniile, cu RFG şi RDG. Pe uşa care dădea spre baie aveam scris mare un slogan în germană, decupat din nişte ziare. Soţia ştia ca visul meu e să ajung cândva în Germania. În RDG văzusem zidul Berlinului și clădirile capitaliste de peste zid. Eu eram însetat de democrație”.
În ziua de Crăciun a anului 1986 a fost invitat la Miliția sectorului 2 din Bucuresti. Între timp fusese dat afară de la locul de muncă. „Până atunci nu mă confruntasem cu Miliţia, cu tribunal, cu judecători, cu procurori. Miliţianul a fost foarte abil şi m-a întrebat despre ce am făcut noi acolo. Eu n-am declarat că am vrut să fug. I-am spus miliţianului că am mers şi noi în Ungaria să ducem pijamale la vânzare, să cumpărăm altceva. M-a întrebat ce valoare aveau pijamalele, i-am spus tot. Era foarte prietenos în timp ce îmi comunica faptul că am trei infracţiuni: tentativă de trecere frauduloasă, operaţiuni cu mijloace interzise şi deţinere ilegală de valută. Toate erau de la trei luni la un an şi jumătate de închisoare”.
Condamnat
Inițial a fost lăsat să plece acasă. A doua oară nici nu știa pentru ce îl cheamă. „M-am dus la Bucureşti total nepregătit, nu am avut avocat, nu am avut nimic. Am fost chemat prima oară la procuror, căruia oficial nu vreau să-i dau numele pentru că l-am iertat demult. M-a înjurat şi m-a întrebat de ce vreau să părăsesc România asta frumoasă unde se construieşte socialismul, cu Dâmboviţa şi cu frumuseţile Bucureştiului. Sigur că n-am răspuns nimic şi de la procuror am ajuns direct la tribunal, în judecată. Ni s-a făcut procesul. Am stat cinci minute acolo, s-a citit verdictul, de la trei luni la un an şi jumătate şi am primit fix un an şi jumătate, dar la locul de muncă, fiindcă aveam copii”.
Legea prevedea că nu putea să-și ispăşească pedeapsa la acelaşi loc de muncă, unde era angajat. ”A trebuit să-mi caut alt loc de muncă. Nimeni nu prea avea plăcere să te primească să lucrezi când eşti condamnat. Mi-am găsit la Salubritate, la secţia demolări. Am lucrat în jur de patru luni și ceva, din august până în 30 decembrie când a fost o amnistie pentru 40 de ani de existenţă a Republicii Populare Române - 30 decembrie 1947 până la 30 decembrie 1987.”
Un nemulțumit de regim
Susține că nu a fost căutat de Securitate și nu a mai avut probleme cu Miliția, însă a continuat să fie un opozant vocal al lui Ceaușescu la nivel local. „Adevărul e că mie îmi plăcea foarte mult să dezbat subiectul Ceauşescu. Îl discutam cu pasiune. Şi împotriva comunismului, în general, eram foarte pornit. Îmi aduc aminte că în 1987-1988 aveam pe unul Negrea despre care ştiam că este informator la Securitate. Ăla o tot ţinea cu Ungaria, că are 20 de miliarde de dolari datorie şi că România nu mai are. Le ziceam 100 de kilometri de autostradă e datoria de care a scăpat România, cum puteţi să vedeţi aşa cu ochelari de cal toată situaţia.
Am avut mai multe conflicte. M-au dat afară din UTC, le-am spus că doar condiţia materială determină conştiinţa, chiar în şedinţa UTC. Odată eram într-o sală de statut la noi la întreprindere şi era tabloul lui Ceauşescu. Un coleg suda acolo şi eu în gura mare am zis: vezi să nu-l stropeşti pe ăla pe nas. Era secretarul UTC pe întreprindere la noi și a început cu ”Tovarăşul Antal, te dau pe mâna Securităţii, cum vorbeşti aşa ceva?” Şi alţii îl urau, dar vorbeau în şoaptă, eu vorbeam în gura mare. Pe atunci, cine spunea lua 2 ani, iar cine asculta lua 5”.
„Trădător de țară”
Nu toate rudele au privit cu ochi buni tentativa sa de a fugi din țară. Vărul primar al tatălui său l-a numit „trădător de țară”. „Era director local la PECO, singura persoană mai sus-pusă, să zicem, din familia mea. O trimisesem pe nevastă-mea să ia nişte bonuri de benzină şi el i-a spus că nu discută cu trădătorii de ţară. Ea nu avea nicio vină că doar eu am vrut să fug.
Adevărul e că şi ăla a plecat într-o excursie în RDG cu fratele lui. S-au întors cu o săptămână mai repede. Au spus că ei nu rezistă. Erau patrioţi. Eu fac parte dintr-o familie de aşa-zişi patrioţi. Până şi taică-meu, am auzit că umbla cu pistolul să oblige oamenii la colectivizare. Taică-meu a fost CFR-ist. Şi bunicul a fost ceferist. Erau tot un cuibuşor de comunişti, dacă te gândeşti aşa. A fost secretar de partid.
În 1987, la o nuntă de familie, atâta m-a bătut la cap mătuşa mea că o să-l dea afară pe fiul ei din Miliţie pentru că eu am vrut să fug. Iar ăla era plutonier, frizerul Miliţiei. Eu abia aşteptam să aud un banc împotriva lui Ceauşescu, să aud pe cineva că vorbeşte negativ că eram primul care îi ţineam isonul şi îmi făcea plăcere. Ascultam la Europa Liberă, Noel Bernard, în fiecare seară şi tot ce se întâmpla. Erau multe cazuri. Noi ne ştiam, auzeam, uite şi ăla a încercat, a trecut sau n-a trecut. Tot auzeam cum alţii trec şi eu nu reuşesc”.
O nouă încercare
Nu s-a împăcat cu ideea de a rămâne în țară și a plănuit o nouă trecere frauduloasă a frontierei. Tot cu rude, de data asta vărul său primar cu doi ani mare și un prieten, care era originar din localitatea de frontieră Atea, jud. Satu Mare.
„La 26 martie 1989, am mers la el acasă pentru ca, teoretic, să sărbătorim Paştele catolic. Practic, am mers acolo pentru a încerca să fugim în Ungaria. Pentru a ajunge în zona aia noi am fi avut nevoie de o aprobare, care nu prea se dădea de la Miliţie. Am mers pe risc fără nicio aprobare. În spatele frontierei, la 400-500 de metri distanţă, în dreptul casei era un foişor înalt de vreo 20 de metri în care era un soldat. Am hotărât să mergem să vedem cum arată graniţa. Nu erau garduri, nu era nimic, era doar terenul arat şi foişoare.
Ne-am dus la o casa părăsită cu nişte sticle de vin la noi că poate asta maschează, că stăm la un vin. Era lumină şi vreme bună. Probabil, soldatul ne-a văzut din foişor cu binoclul şi a strigat. L-am auzit, i-am auzit strigătele. Ne-am speriat, el ne-a somat să ne oprim, noi am rupt-o la fugă înapoi în casa persoanei respective. Ne-am ascuns în casă. Au venit soldaţii, nu ştiu câţi erau, am auzit voci la poartă, îi cereau gazdei să ne lase afară. Ei nu aveau curaj să intre peste noi în casă, probabil le trebuia mandat. Au stat la poartă şi au strigat că cine suntem, că suntem străini de sat şi să ieşim afară. Ne-a fost frică.
După ce au plecat, am ieşit şi am plecat spre casă. Am luat-o pe un câmp arat, fără copaci. N-am ieşit bine din sat că am auzit o somaţie de la aproximativ 1 km: stai, stai că trag. Eram doar eu şi vărul meu, gazda rămăsese acasă, n-a venit cu noi. Stai, stai că trag! În momentul ăla ne-am oprit. Următoarea comandă a fost: culcat! Ne-am culcat pe burtă şi am stat acolo câteva minute până au apărut soldaţii. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să ne ia curelele de la pantaloni şi ne-au legat mâinile cu ele. Nu aveau cătuşe. Erau trei soldaţi şi un subofiţer. Am avut de mers vreo 4 km pe jos până la localitatea Peleş, unde se afla pichetul”.
Desfigurat în bătaie
Aici au făcut cunoștință cu brutalitatea grănicerilor. „Pe drum, până am ajuns la pichet, am luat bătaie amândoi. Ne băteau, ne loveau cu arma, dădeau cu pumnii în noi, ne-au înjurat, ne-au făcut de tot rahatul. Când am ajuns la unitate am întâlnit un căpitan care ne-a luat un interviu despre ce voiam să facem. Uite, am fost la... aveam şi un spray în buzunar, intim, ca să demonstrez că am fost la stropit de Paşte, în zona aia. Am zis: noi n-am avut nicio intenţie, am băut o sticlă cu vin în apropierea casei, de Paşte, ca n-am avut intenţia de a trece fraudulos. Se făcuse seară şi capitanul s-a dus să se culce.
A venit un soldat la noi şi ne-a bătut. Eram legaţi, aveam deja cătuşe, acolo ni le-au pus. Pe mine, pentru că a zis că sunt şmecher, m-a legat cu cătuşele de piciorul mesei. Acolo am fost bătuţi atât de rau, încat copiii mei, care aveau 3 şi 4 ani - nu m-au recunoscut. Eram albastru rău de tot. Apoi a venit o grupă de militari după noi să ne ducă la Satu Mare. Soldaţii ne tot ameninţau că dacă rămânem la noapte acolo ne vor pune să curăţăm pe jos cu lama, ne vor bate. Spre norocul nostru ne-au luat de acolo şi ne-au dus la Miliţie. Am dormit prima noapte la Miliţia oraşului. Ne-au tuns zero pe amândoi.”
Salvat de un maior
Numărul uriaș de frontieriști obliga autoritățile române în 1989 să încerce să diminueze amploarea fenomenului. ”Era maiorul Danciu, care se ocupa cu asemenea fapte. Când am rămas singur cu el m-a întrebat de ce sunt prost, că nu aşa se fuge. Am fost speriat, am crezut că poate vrea să mă tragă de limbă. Eu i-am explicat în mare unde am fost şi ce am făcut, iar el mi-a spus să scriu ce-mi spune el. El mi-a dictat şi eu am scris. Nu mai ţin minte ce am scris, cândva voi dori să ajung şi la documentele alea dacă mai există. La scurt timp după asta am fost lăsat liber. Din 26 martie 1989 şi până la Revoluţie n-am mai avut nicio tangenţă cu nimeni. Nu ne-au mai căutat. Sigur că am devenit mai moale şi mai cuminte, probabil pentru că era a doua tentativă şi mă aşteptam din moment în moment să mă condamne. Nu s-a întâmplat.”
Cazuri în familie
Nu toți au scăpat așa ușor precum Puiu Antal. ”Pe fratele soţiei, care a fost cu mine în 1986, l-au prins în 1988 undeva la ieşirea din Satu Mare, în drum spre frontieră. L-au băgat la tentativă de trecere frauduloasă şi a primit un an, din care a stat opt luni în puşcărie în Satu Mare. Puşcărie-puşcărie, cu executare. Cumnata mea a reuşit în 1988 să treacă. Tot de la români la unguri. Probabil că a doua oară a fost mai organizată.
Mai am o verişoară primară în Budapesta care era măritată cu un ungur din Satu Mare care, la rândul lui, a fugit în Ungaria în 1988 printr-o altă zonă decât cea în care am încercat eu. Era o zonă mai vulnerabilă şi cred că a avut o călăuză de acolo, ceva bani. Dar, în 1988 nu mai dădeau ungurii înapoi, nu mai era niciun risc, trebuia trecută doar graniţa spre Ungaria, pentru că ungurii nu mai dădeau înapoi”.
Primul contact cu Germania
Nu s-a lăsat. În ianuarie 1990 a plecat în Germania. A stat cinci zile și s-a întors. La întoarcere și-a întâlnit unul dintre călăi. ”I-am arătat paşaportul şi i-am zis: uite, am fost în Germania Federală, vezi viza aici, şi m-am întors. Eu n-am vrut să merg de foame în Germania, asta am vrut să scot în evidenţă, că nu de foame am vrut să fug din ţară, ci pentru comunişti, pentru politica proastă care e în ţară, pentru faptul că nu ai libertate şi aşa mai departe. În martie, a doua oară, am luat-o pe nevastă-mea”.
Chinul lor a durat șase ani, fiindcă nu aveau drept de ședere în Germania și implicit nici drept de muncă. Ca azilant, avea limită de deplasare pe 60 de km. ”Practic, ajunsesem dintr-o închisoare în aer liber în alta. Dacă depășeam limita teritorială de 60 de km, riscam nu doar expulzare, ci și dosar penal”.
În 2000 și-a deschis prima firmă. Deși trăiau în condiții grele nu era dispus să renunțe. Ironia sorții face ca tocmai condamnarea pentru prima tentativă de a fugi din țară să îi fi deschis calea spre o meserie care s-a dovedit extrem de bănoasă: demolările. ”La 13 ani îmi duceam băiatul pe șantier și dădeam cu picamerul. A dat de greu de mic și astăzi îmi mulțumește, iar ambii copii sunt implicați în totalitate în firmă”.
A reușit în afaceri
Firma sa Antal-Abbruch a reușit să se impună în regiunea Frankfurt am Main, fiind în 2019 implicată în mai multe proiecte mari, de la poduri, muzee, străzi și hoteluri până la Aeroportul Internațional din Frankfurt. Astăzi operează în orașe precum Frankfurt, Darmstadt, Worms, Hanau sau Wiesbaden. Pasiunea pentru fotbal și-a continuat-o în Germania. ”Astăzi sunt un mic sponsor al echipei Eintracht Frankfurt și familia beneficiază și de o mică lojă în Zona VIP a stadionului. Îmi pare rău că nu pot ajuta echipa copilăriei mele, Olimpia Satu Mare”.
Astăzi are aproape 200 de angajați, iar succesul în afaceri l-a făcut să angajeze tot mai mulți români chiar din județ, dar și să își dorească să întoarcă ceva comunității locale din Satu Mare.
În 2013 a intermediat o vizită a unei delegații din districtul Darmstadt-Dieburg la Satu Mare. Delegația germană a revenit pentru o vizită oficială la Satu Mare în 2019, cu scopul principal de a crea o linie aeriană între Satu Mare și Frankfurt.
”În 1990 când am ajuns în Germania, am intrat prin RDG via Plauen. Am oprit mașina, am coborât și am sărutat pământul cu lacrimi în ochi. După cinci zile, i-am spus unui neamț că în 10 ani o să ajungem și noi la nivelul lor. S-a uitat la mine zâmbind și mi-a spus: aici e democrație de zeci de ani, cum crezi că o să recuperați în 10 ani? Nu se va întâmpla niciodată. Eu vin des în România și am văzut lucruri minunate, astfel că am convenit cu soția că în următorii 20 de ani, ne vom petrece concediile în România, din Apuseni până în Delta Dunării și Marea Neagră”, a încheiat Puiu Antal.
