La 14 iunie 1958 avea loc revolta unei importante părți a deţinuţilor împotriva administraţiei Penitenciarului de la Gherla şi a regimului de teroare la care erau supuşi de către comandantul Petre Goiciu şi adjunctul său, locotenentul major Constantin Istrate.
Revolta a pornit din camera „frontieriştilor” şi s-a extins rapid şi la celelalte categorii de deţinuţi.
Aceştia s-au baricadat pentru două zile într-o celulă a penitenciarului şi au scandat lozinci împotriva guvernului, având revendicări legate de îmbunătăţirea regimului de detenţie.
Revolta de la Gherla a luat sfârşit prin intervenţia în forţă a administraţiei penitenciarului, care a spart uşa celulei, iar răzvrătiţii au fost crunt bătuţi şi dispersaţi.
Participanţii au fost anchetaţi în regim de pedeapsă (cu bătaie şi un regim alimentar draconic, cu 250 gr. pâine şi o gamelă cu apă caldă la câteva zile), iar 22 dintre aceştia au primit condamnări suplimentare cuprinse între 5 şi 15 ani.
Încă din primii ani ai instalării comunismului în România, una dintre formele de refuz la adresa regimului a reprezentat-o părăsirea teritoriului țării pe căi ilegale şi solicitarea de azil în state occidentale.
Fuga din ţară era un act de risc maxim, căci aceia care se încumetau la acest lucru nu îşi riscau doar libertatea, ci şi viaţa.
Graniţele ţării erau păzite cu arma în mână şi cu ordine clare de împiedicare a oricărei tentative de fugă (evaziune, cum era numită aceasta în actele Securităţii).
Cei care încercau să părăsească ilegal Republica Populară Română (RPR) și ulterior Republica Socialistă România (RSR), încumetându-se să înoate în apele Dunării sau Nerei, trecând pe fâşie, târâş prin pământul arat special pentru a prinde orice urmă lăsată de un fugar, în containere, în vapoare, în portbagaje special modificate ale unor autoturisme, cu tractorul, autobuzul sau chiar cu avionul, au căpătat numele de „frontierişti”.
Ani grei de puşcărie sau chiar moartea îi aşteptau la capătul tentativelor lor de fugă.
Cine nu reuşea, şi era prins, sfârşea ori împuşcat, ori bătut crunt, ori prins şi arestat.
Libertatea, aşa cum arată ea în „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, pentru români era „dincolo”. Pentru unii fuga ajunsese o obsesie, iar vârsta nu era un criteriu când venea vorba despre setea de libertate. Aşa se explică faptul că printre frontierişti au fost mulţi minori.
România a fost martora unui adevărat val migraţionist între 1948 şi 1989, cu un accent pe ultimii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu, în special 1985-1989.
O campanie dedicată fenomenului frontierist, care nu există pe agenda publică în România, puteți găsi pe site-ul miscareaderezistenta.ro, AICI.
