"Acum îmi dau seama că Dobrin nu a fost numai al meu, ci al tuturor"

Am făcut acest interviu cu lacrimi în ochi de la prima întrebare până la ultimul răspuns. Gica Dobrin i-a fost lui Nicolae Dobrin soţie, dar şi mamă protectoare, iubită şi prietenă. De aceea, povestea ei, povestea lor emoţionează şi impresionează. Dar mai ales te copleşeşte personalitatea acestei femei care s-a dăruit marelui fotbalist cu o abnegaţie şi o frumuseţe de necrezut. Asta face şi astăzi, când marele fotbalist nu mai e printre noi, dăruirea ei continuând ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi când Gicu Dobrin ar juca şi astăzi pentru toată lumea, dar mai ales pentru ea, Gica Dobrin. Tocmai acum, când Gica Dobrin şi-a dat seama că Gicu al ei n-a fost numai al ei, ci al tuturor.

Gica Dobrin, văduva marelui fotbalist Nicolae Dobrin, de la moartea căruia s-a împlinit un an, e convinsă că s-a născut sub o stea norocoasă. Şi-a întâlnit marea iubire la 14 ani, iar la 16 ani era deja căsătorită cu Gicu. Au fost un cuplu de aur, de nedespărţit, timp de 41 de ani, până când el s-a urcat la Ceruri.

• Marius Tucă: Cum a trecut anul acesta, pentru că s-a împli­nit un an de când s-a stins Nicolae Dobrin?

Gica Dobrin: A trecut un an greu, foarte greu pentru mine, pentru că aşa cum viaţa noastră a fost deosebită, şi căsnicia mea a fost deosebită. Ne-am iubit enorm. Ne-am luat de copii. A fost o căsnicie sinceră.

• Câţi ani aveaţi amândoi când v-aţi căsătorit?

Eu aveam 16 ani şi jumătate, iar Gicu avea 19 ani.

• L-aţi cunoscut cu mult timp înainte?

Cu vreo doi ani înainte. În '63. Murise atunci tatăl meu. Gicu avea 16 ani. Stăteam pe străzi paralele. Recunosc că am avut o stea norocoasă, pentru că şi Gicu a fost un om deosebit. În căsnicie mai sunt şi probleme. Dar întotdeauna am ştiut şi eu, şi el să trăim. Şi o prostie dacă făcea, imediat o compensa cu ceva. Îmi spunea ce-a făcut, îmi cumpăra ceva, îmi cumpăra flori... De-asta şi sunt mereu flori la el, la cimitir, pentru că, întotdeauna, când intra în casă, se uita să vadă dacă sunt flori şi dacă nu erau se ducea şi cumpăra. Pentru mine, acum, viaţa nu mai e întreagă. Poate că am exagerat şi eu cu dragostea, după cum mi-a spus un psiholog, care m-a sfătuit să încep să mă iubesc şi eu pe mine însămi... Eu nu m-am iubit niciodată pe mine. Am zis că mai întâi e el. El şi copilul nostru. Dacă aş fi putut să nu las pe umerii lui nici o greutate... făceam tot ce puteam pentru el. Poate că şi Dumnezeu m-a dat pe mine, aşa, lui.

 

 

 

• Aţi vrut să îl răsfăţaţi.

Şi-am primit în schimb răsfăţul, şi bucuria, şi dragostea, ca recompensă. Cu toate că eu nu văd că asta ar trebui să fie o recompensă, ci cred că e normal ca, o dată ce te-ai căsătorit, să împarţi toate astea, ăsta să fie rostul unei căsnicii.

 

• Eraţi copii când v-aţi căsătorit. Apropo de asta. Îmi spunea cineva care vă cunoştea că "Gica a fost pentru Dobrin şi ma­mă, şi iubită, şi soţie, şi jandarm"... Adică, aţi jucat toate rolurile.

Da, exact. Jandarm nu pot să spun că am fost. Aşa m-a poreclit lumea. Dar eu am avut întotdeauna tact, aşa m-a lăsat Dumnezeu, şi ştiam cum să-l iau. Mi-aduc aminte că am mers odată în vizită la un preot şi-mi spunea că fata lui s-a despărţit după trei ani de bărbatul ei, pentru că el voia să ia o pauză. Gicu nu a făcut nici o pauză. Niciodată. Până când a murit, tot timpul a avut în cap că, dacă nu eram eu, nu ar fi fost tratat aşa cum a fost.

 

• Calitatea de jandarm a fost strict legată de episodul cât a stat în spital, când a fost operat atunci la picior şi făcea efort, se mişca, nu stătea locului. Şi spunea "trebuie să stau cuminte, că dacă vine şi mă vede Gica..."

El îmi dăduse rolul ăsta, dar eu căutam să-l protejez. Şi cu fumatul făceam la fel. Se mai ducea la Bingo, fuma, dar se ascundea de mine. Le spunea prietenilor: "Ascundeţi repede, că vine Gica!". Eu îl certam mereu pentru că fuma enorm şi bea cafea foarte multă. Şi atunci... căsnicia mea nu a fost niciodată în pericol. Că mai făcea prostii, era normal. Preferam să facă şi acum, dar să fi fost lângă mine. Dar toate au trecut frumos...

 

 

 

• Care este, pentru dumneavoastră, imaginea lui de la prima întâlnire? Era un copil, iar dumneavoastră, o fetiţă, aş putea spune.

E cea din copilărie. Atunci, noi toţi ne strângeam într-un colţ. Gicu era curtat de foarte multe fete. Nici nu mă gândeam eu atunci... dar el mă plăcea pe mine. El venea mai rar cu noi, că era deja în activitate. Atunci, nu aveam mentalitatea fetelor de astăzi. Eram nişte copii simpli. În acei doi ani, el pleca de multe ori. Când se întorcea, ne întâlneam. În ’66 a fost numit ca fiind cel mai bun fotbalist. Şi aici cred eu că am avut o stea norocoasă, pentru că toată lumea care îl vedea pe Gicu nu-l vedea fără mine. Mi-aduc aminte că naşii noştri, care ne-au cununat, în special naşul, Ştefan Vasile, i-a spus aşa, când m-a văzut cu el: "Tu pe fata asta s-o iei! Şi dacă o iei, eu te cunun"... Aşa m-au văzut ei, că eu voi fi pentru Gicu aşa cum aţi spus şi dumnea­voastră: şi prietenă, şi mamă, şi soţie. Şi el m-a ajutat să fiu aşa.

 

• Cum arăta atunci? Cum a rămas în mintea dumneavoastră când l-aţi cunoscut?

N-am acum o poză, să v-o arăt! ... Era foarte frumos şi bine făcut. Noi toţi ne uitam după el cum mergea... Dar eu l-am iubit, şi-l iubesc, şi-o să-l iubesc până când mă voi stinge şi eu. L-am văzut întotdeauna ca pe soţul meu, ca pe bunul meu. Dar acum îmi dau seama că nu a fost numai al meu, ci al tuturor. Prima dată am fost cu el la meci în '67, după ce născusem. Chiar dacă mă căsătorisem cu el, n-am vorbit niciodată despre fotbal, pentru că nu ăsta era rolul meu. Dar îmi trimitea un taxi ca să vin la stadion, la el, pentru că îi plăcea să fiu mereu în preajma lui.

 

 

 

 

• Îmi povesteau cei care v-au cunoscut mai bine că eraţi nelipsită de la meciuri. Ideea de fotbal v-a plăcut la început?

Nu ştiam atunci, dar apoi normal că am intrat în jocul ăsta. Vedeam ce se întâmplă pe stadion, cum era Gicu aclamat... mă hrăneam cu bucuriile lui. După un meci ca al lui, le-aş dori tuturor să trăiască, aşa cum am trăit eu, o victorie de-a lui Gicu.

 

 

 

 

• Cum v-aţi dat seama că el va deveni un mare jucător?

Vă spun cinstit că nici până acum nu mi-am dat seama. Atunci îl vedeam pe Gicu, nu pe fotbalistul Dobrin. Acum abia, prin ce văd, după tot ce se spune – la noi, aproape zilnic, programele de televiziune locale încep cu el, dau secvenţe cu el... Când s-a împlinit un an de la moartea lui, m-au invitat şi în studio, ca să mai povestesc câte ceva. Erau ziarişti tineri şi m-a impresionat lucrul ăsta. Am asistat şi la o licitaţie, când s-a vândut un tricou de-al lui. Mihaela Rădulescu a condus licitaţia. S-a licitat tricoul cu 500 de milioane, exact cât ne-ar fi trebuit pentru căsuţa pe care ne-o doream. De două ori a strigat Mihaela la licitaţie, pornind de la 150 de milioane. Apoi a spus cineva că oferă 250 de milioane, iar altcineva s-a ridicat şi a spus că oferă 500 de mili­oane de lei vechi. Erau doi tineri de 40 de ani, o familie.

 

 

 

 

• Cu ce v-a cucerit în tinereţe?

Cu dragostea pe care o avea pentru mine. Mereu au fost momente frumoase. Nu pot să vă povestesc acum despre unul anume, pentru că au fost foarte multe... Mi-amintesc de ziua când a venit doctorul Tomescu să-l ducă la spital, la Bucureşti. Avea probleme cu spatele. Pe mine nu m-a luat cu el. Abia a doua zi l-a internat la Brâncovenesc, iar în prima seară a stat la "23 August". Atunci m-a sunat imediat. Altul ca el, băiat frumos, cu bani în buzunar, singur, fără mine... putea să nu-mi spună. Dar el mi-a zis: "Vino repede, că nu m-a internat încă. Sunt la 23 August!"... Şi m-am dus imediat după el. Câteva zile am făcut naveta Piteşti-Bucureşti. Atunci nu aveam la cine să stau.

 

 

 

 

• Câţi ani aveaţi atunci?

20 de ani. Îmi luasem deja carnet. Maşina ne-o luserăm în '70 şi veneam la el cu maşina. Îi plăcea să fiu tot timpul cu el.

 

 

 

 

• Eraţi, într-un fel, steaua lui norocoasă.

Exact.

 

 

 

 

• A încercat vreodată, la începuturi, să vă cucerească prin fotbal, prin felul lui de-a juca, să va cheme la stadion?

Nu. Lui îi plăcea recompensa spectatorului. Noi nu vorbeam despre fotbal. Şi când veneam de la meciuri, acasă, stătea puţin, vreo jumătate de oră, liniştit, întins în pat, şi apoi începea, un pic câte-un pic, să vorbească despre meci. Dar puţin. Povestea el singur, dar nu mi-am permis niciodată să-i pun întrebări. Aş fi avut, poate, câteva întrebări să-i pun, dar era şi boala... Şi dacă tot nu i le pusesem niciodată, nu voiam să-i dau de bănuit, prin asta, că ar fi fost ceva cu el, că ar avea probleme. L-am lăsat să se ducă aşa, liniştit. El răsfăţa publicul, scorul pe care îl obţinea echipa lui era avantajul lui. Şi, cu asta, răsfăţa publicul. Iar eu nu-l vedeam decât ca pe soţul meu.

 

 

 

 

• Nu v-a spus niciodată "Gica, vezi că meciul ăsta am să-l joc pentru tine!" sau "Golul ăsta e pentru tine!"?

Nu, niciodată. Mi-aduc aminte că, într-un an, am avut nişte probleme şi mergeam cu cârje. Şi atunci mă lua cu el, mă punea în maşină, în spate şi plecam pe stadion. Mergeam la Cluj sau la Oradea... la toate meciurile. Eram singura care mergea cu el peste tot. Alţi colegi de-ai lui nu veneau niciodată cu soţia sau cu o aceeaşi persoană... nu vreau să supăr pe nimeni, dar aşa era... numai eu eram "aceeaşi persoană". Uneori îi mai spuneam: "Gicule, dar nu vreau să merg eu", iar el zicea imediat: "Haide, dragă!"... Îi plăcea să mă răsfeţe. Şi la restaurant, întotdeauna comanda ce ştia că mănânc eu, ce-mi plăcea mie.

 

 

 

 

• Ştiu că mergeaţi la fotbal cu el. Cum era publicul în vremea aceea, cum erau fotbaliştii, cum era lumea în care vă învârteaţi?

Nu se compară cu ce e astăzi. Când mergeam la un meci în vremea aceea, ne întâlneam cu suporterii şi mergeam în coloană. Ne încadrau şi ne însoţeau. Iar când ajungeam şi începeau să strige "Dobrin, Dobrin!", ţi se făcea pielea de găină. Era o perioadă când, dacă echipa era invitată la meciuri amicale, i se punea condiţia să nu vină fără Gicu. Sau se punea o sumă, iar Gicu o împărţea cu colegii lui. Avea parte de foarte multă dragoste, de la oameni din toată ţara. Şi acum, când Gicu se lăsase şi mai mergea doar ca observator la unele meciuri. Am mers odată la Constanţa. Dacă aţi fi văzut cum l-au primit conducătorii şi toată lumea de-acolo...

 

 

 

 

• Practic, el reprezenta fotbalul.

În toată ţara.

 

 

 

 

• Mai povestiţi-ne despre vremurile acelea.

Era altfel, cu totul altfel. Şi conducătorii erau altfel. Nu erau înjurături, ca astăzi, sau bătăi pe stadioane. Mergeam şi soţii, şi copii, femeile se îmbrăcau frumos, elegant, ca la teatru. Îmi aduc aminte că mă îmbrăcam pentru un meci cum mă îmbrăcam pentru un spectacol. Aveam locuri rezervate la tribuna oficială. Bărbaţii îşi luau soţiile cu ei, copiii şi, aşa, era linişte şi în familii. Acum, parcă ţi-e şi frică să te duci. Mai ales dacă mai ai şi un copil, ţi-e frică să nu i se întâmple ceva.

 

 

 

 

• Lumea mergea pe stadion ca la spectacol, existau alte relaţii între jucători...

Atunci, şi jucătorii erau altfel. Ne-am făcut mulţi prieteni. Acum, când vorbesc cu ei – au şi ei copii, la rândul lor – îmi spun: "Gica, nu mai e ca în vremea noastră!"... Acum se fac prietenii pe bani, se fac prietenii numai dacă există vreun avantaj... Noi ne-am făcut prieteni nu pentru că era Gicu Dobrin. Mergeam la o bere după meciuri, cu toată echipa. Ne întâlneam şi mergeam la petreceri, la onomastici, am cununat...

 

 

 

 

• Practic, echipa era o familie nu numai pe teren.

Da, aşa era. Fotbaliştii nu se certau ei. Era o altă atmosferă, parcă mai frumoasă. Viaţa de astăzi este un haos, în toate domeniile. A noastră a fost frumoasă. Nu câştigam aşa de mult, dar am atâtea amintiri de-atunci. Poate că, dacă am fi câştigat mult, n-aveam atâtea amintiri de povestit.

 

 

 

 

• Amintirile acelea sunt mai importante decât orice. În toată această perioadă extraordinară a dumneavoastră şi a lui Gicu, aţi simţit vreodată povara gloriei lui? Sau a popularităţii lui?

Nu. Cine nu l-a cunoscut, când intra în legătură cu el, îi spunea: "Domnule, dar nu m-am gândit că puteţi să fiţi aşa, un om..." El era un timid. Şi când mergeam la naşii noştri, dacă eu nu îi puneam în farfurie, el nu mânca.

 

 

 

 

• Răsfăţ pân’ la Dumnezeu...

Poate că şi eu am greşit, că l-am răsfăţat prea mult. Şi când mergeam în ţară, toată lumea îl răsfăţa sau când mergeam pe stradă, toţi îl înconjurau. Dacă mergeam la mare, în concediu, şi îi spuneam să mai rămânem acolo, el voia să se întoarcă acasă, la oamenii lui, la prietenii lui. Şi când a fost bolnav şi îl duceam la tratament, la spital, ne vedea lumea, iar oamenii veneau la el, să-l vadă. Nu-i era indiferent nimănui. Unii îi aduceau câte ceva, ce credeau ei că-i trebuie. Mi-aduc aminte că mi-a spus cineva odată: "Mă duc să-i aduc un borcănel de miere, că îi va face bine". Altcineva s-a oferit să îi aducă mir de la o biserică, iar altul, o cărticică. Nu-i cunoşteam, dar fiecare voia să-i aducă ceva care să-i facă bine şi să-l bucure. Îmi amintesc când a mers, odată, ca observator, la un meci, la Bacău. Eu conduceam întotdeauna maşina, când plecam din oraş. Şi ne-a prins radarul, la Bacău. L-au văzut pe Gicu. Ne-a oprit Poliţia. A luat mai întâi maşina din faţa noastră şi apoi pe mine. Ne-a tras pe dreapta. Gicu a stat liniştit, pe locul lui. I-a luat carnetul domnului din faţa noastră. Ce m-a surprins a fost că ceilalţi, care erau în maşină cu el, s-au îngrijorat mai mult pentru noi. Nouă însă poliţistul nu ne-a făcut nimic. Apoi, au venit să îl vadă pe Gicu şi să ne invite la o crescătorie de curcani, să ne dea un curcan la întoarcere. M-au impresionat foarte mult. Lor le luaseră carnetul şi ei ne purtau de grijă nouă, care nu păţiserăm nimic.

 

 

 

 

• Din ce-mi spuneţi, el era mândru că mergeaţi cu el peste tot.

Da. Dacă, de pildă, trebuia să mergem la o petrecere, îmi spu­nea să mă duc să îmi cumpăr o rochie. Şi după aceea îmi spunea: "Gica, tu ai fost cea mai frumoasă!". Nu ştiu dacă eu fusesem cea mai frumoasă, dar pentru el eram cea mai frumoasă... El nu mă vedea decât pe mine.

 

 

 

 

• S-au bucurat mulţi de prietenia lui Dobrin? A avut mulţi prieteni în jurul lui, care au stat cu el?

Da, a avut mulţi prieteni şi prieteni adevăraţi, cum e Victor Jigman, care a rămas acelaşi om şi astăzi. Întotdeauna, când era ziua lui Gicu, făcea o masă numai cu noi. Prima şcoală s-a făcut cu el, numele stadionului s-a dat în momentul în care Victor de­ve­nise preşedinte şi a pornit şcoala de fotbal. Relaţiile au fost foarte bune. Aşa, sunt mulţi prieteni, dar mulţi dintre ei au profitat şi de situaţia asta, cum am mai spus eu şi în carte, dar nu vreau să supăr pe nimeni... Faptele sunt consumate. Omul şi-a luat un rol pe care nu l-a avut. Dar eu sunt bună, iar Gicu ar fi făcut la fel ca mine.

 

 

 

 

• Când şi de ce a primit porecla "Gâscanul"?

A explicat Cornel Dinu la înmormântare. Pentru că Gicu era întotdeauna înfoiat şi niciodată nu se uita la picioare. El ţinea privirea sus.

 

 

 

 

• Îi plăcea porecla?

Da. Nu-l deranja. Chiar la meciurile mari, la meciurile-cheie din ţară, era o pancartă cu un gâscan, cu care se mergea în faţa coloanei.

 

 

 

 

• Dar ştiţi povestea cu ţuica?

Povestea cu ţuica nu ştiu să v-o spun prea bine. Gicu, în primul rând, niciodată nu a băut ţuică. Doar bere şi vin. Niciodată n-a băut tării sau ţuică.

 

 

 

 

• Cred că ăsta a fost primul semn mare al popularităţii pe care a avut-o un jucător de fotbal în România, apropo de ţuica aceea cu două prune pe etichetă.

Da, erau două prune, iar Gică avea ochii albaştri şi s-a zis că ăia sunt ochii lui Dobrin.

 

 

 

 

• Ştiţi ceva despre asta?

Nu ştiu cine a scornit-o, dar aşa s-a spus, că sunt "Ochii lui Dobrin".

 

 

 

 

• Asculta muzică?

Da, dar melodii de suflet, cum erau cele ale lui Dan Spătaru. Dar n-a dansat niciodată. Nu ştia să danseze. Când mai era câte o melodie, la Revelion, îi plăcea să dansez cu el. Nu prea ştia, dar eu zâmbeam şi făceam noi într-un fel...

 

 

 

 

• De ce nu l-aţi învăţat să danseze?

O fi fost el un mare jucător, dar nu a avut şi ureche muzicală. Că, ştiţi cum e, muzica te mai duce când o asculţi... Îi mai plăceau Cătălin Crişan, Andrea Bocelli... Nu a dansat şi nici eu nu am dansat, pentru că ştiam că nu-i place.

 

 

 

 

• Se simţea stânjenit că nu ştie?

Nu, că nu dansăm, dar dacă aş fi dansat numai eu... Câteodată mai zicea: "Ia să mă-nveţi şi pe mine!". Dar era prea târziu. Gicu mai avea ceva, nu-i plăcea să mă atingă nici copilul meu.

 

 

 

 

• Dar era mai mult decât gelozie...

Eram numai a lui. Mi-a spus şi pe patul de moarte să nu plâng, pentru că nu o să mă lase singură.

 

 

 

 

• L-aţi minţit până în ultima clipă în legătură cu boala pe care o avea.

Da, dar tot spre binele lui.

 

 

 

 

• N-a simţit nici o clipă?

N-a simţit. Nici nu am cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu i-a dat boala aceasta grea, nenorocită, cu dureri. Mulţi au scornit că Gicu lua nu ştiu ce... Nu lua. Eu îi dădeam, pentru că el nu lua nimic dacă nu îi dădeam eu. El nu lua decât Piafen. La un cancer cu tumori de gradul IV, mă pregătisem cu calmante puternice. Dar nu lua decât Piafen. Două pastile pe zi. Singurele dureri mari le-a avut în noaptea în care s-a prăpădit. Atunci a fost foarte greu pentru el. Atunci a zis că nu crede că mai scapă până dimineaţa. Se sufoca, paralizase.

 

 

 

 

• Şi nici o secundă nu a...

Eu îl minţeam, dar aveam şi "sprijinul" bolii. El paralizase, dar nu total, încât să nu se mai mişte. Toată viaţa a dormit cu un pi­cior drept şi cu celălalt îndoit. Când paralizase, mă chema pe mi­ne să îi trag picioarele. Eu îl puteam minţi şi l-am ferit tot timpul să intre în contact cu cineva care i-ar fi putut spune ce boală are.

 

 

 

 

• Avea încredere totală în dumneavoastră.

 

 

Dacă venea un medic să-l vadă, îi spunea să-mi zică mie despre ce e vorba. Când a trebuit să plecăm în Germania, m-a întrebat de ce plecăm. "Nu sunt bine?", m-a întrebat atunci, dar eu i-am spus că e bine şi că trebuie să plecăm doar ca să-l mai vadă şi un alt medic, să-şi spună părerea.

Dacă ar fi să dea timpul înapoi, văduva marelui fotbalist crede că tot nu i-ar spune adevărul despre boala lui. Gica Dobrin a ştiut să facă din fiecare zi petrecută cu Nicolae – Gicu al ei – o zi de sărbătoare. Ar fi dat orice şi l-ar fi acceptat oricum, şi paralizat, şi cu piciorul amputat, numai să fi trăit. Şi-a înghiţit durerea şi lacrimile cum a putut mai bine, pentru ca el să nu simtă nimic. Iar acum, când el s-a urcat la ceruri, ea îi strigă uneori, târziu în noapte, că îi e dor de el.

Singura de care marele Dobrin asculta era Gica – "şefa" şi protectoarea lui. Şi colegii de echipă, şi publicul se linişteau când îl vedeau împreună cu ea şi spuneau: "E cu Gica, e bine!".
 

• Marius Tucă: Mai trecuse prin ceva asemănător, cu piciorul, în ’93. A jucat fotbal pe maidan?

Gica Dobrin: Venise din concediu şi juca pe maidan, acolo, la noi. S-a zgâriat într-o sârmă. Avea o zgaibă şi a scărpinat-o. A fost şi vina medicului din Piteşti, pentru că l-a consultat, dar l-a tra­tat superficial şi s-a infectat. Când i-am dezvelit piciorul şi l-am văzut... Venisem la el, la spital. Mi-aduc aminte că era în aceeaşi zi când murise şi mama mea. Era trist şi m-am îngrijorat. I-am pro­pus să mergem la Bucureşti. Mi-a spus că dacă vreau eu, mer­­ge. Domnul care era lângă el, în cameră, a auzit ce-i spu­sesem şi a venit după mine, când am ieşit din salon, şi mi-a spus: "Nu-i vedeţi piciorul?... Am auzit că vreţi să-l luaţi de-aici. Luaţi-l, că nu e bine!". Atunci, am vorbit cu medicul şi i-am spus că vreau să-l duc la Bucureşti. Medicul de echipă, care era acolo, dar nu putea să intervină, a spus că o să-i desfacă mai întâi rana şi apoi vor hotărî ce să facă. Când am văzut ce era acolo... era negru, can­grenă...
 

• Era gata să-i taie piciorul?

Dacă rămânea, probabil că i l-ar fi tăiat. Şi-atunci, când l-am văzut în halul ăla, am început să ţip şi le-am zis că plec cu el imediat. Au încercat să mă împiedice să-l iau de la ei, mi-au spus că astea sunt fandoseli, dar eu nu m-am lăsat şi am plecat chiar în noaptea aceea cu el. Când am ajuns la Bucureşti, se punea pro­blema să-i taie piciorul. Dar Dumnezeu a făcut să întâlnesc un medic deosebit, doctorul Lascăr, care a fost a doua viaţă a lui Gicu. Şi, cu toate că cineva îmi spusese că şi dacă va fi operat şi i se va salva piciorul, va avea probleme în viaţă de la asta, nu s-a întâmplat aşa.
 

• Şi atunci aţi fost tot cu el, în fiecare secundă.

Nici nu m-am mişcat de lângă patul lui. Am dormit pe jos, pentru că avea un pat mic, iar el dormea în cord. Am mai avut atunci o cumpănă. Acum, aş fi preferat să fi rămas fără picior, numai să fie în viaţă. 
 

• Atunci când am făcut emisiunea, am rămas foarte impresionat, nu numai de grija dumneavoastră, ci de faptul că vă părea rău, după ce se stinsese, că l-aţi minţit atât timp spre binele lui. Dacă ar fi să daţi timpul înapoi, ce i-aţi spune din ce n-aţi apucat să-i spuneţi atunci, pentru că era bolnav?

L-aş fi întrebat dacă regretă ceva. Din fotbal. Mă gândeam uneori că, la bătrâneţe, când vom sta împreună şi ne vom aminti de una şi de alta, o să-l întreb despre asta. 
 

• În timpul vieţii nu l-aţi întrebat nimic despre fotbal?

Nu. Dar l-aş fi întrebat despre fumat. Pentru că a fumat foarte mult şi se lăsase în ultimele opt luni, iar cineva îmi spusese că e foarte greu să te laşi de fumat. L-aş fi întrebat dacă i-a fost greu. Dar n-am făcut-o, ca să nu-i aduc aminte sau să bănuiască ceva. 
 

• Dar înainte fumase mult?

Da. Foarte mult. De pildă, la un meci, când era antrenor, fuma ţigară de la ţigară. Viaţa de antrenor e foarte grea. Cea de jucător e mai uşoară.
 

• Cum a fost perioada când a fost antrenor? I-a fost greu? Îi plăcea?

Îi plăcea foarte mult. Cum să nu-i placă! Era aşa de fericit atunci, după ce n-a mai jucat! Muncea mult. Îi cerea sfaturi şi domnul Penescu. Se sfătuia foarte mult cu el. Ce-i spunea Gicu era literă de lege pentru el, hotăra cum îi spusese Gicu. Greşise domnul Penescu la un moment dat, când adusese un italian, care nu mai antrena echipa. De-atunci a spus că nu mai face nimic fără să îl consulte pe Gicu. Şi când l-a adus pe Badea, s-a consultat mai întâi cu Gicu şi s-a dovedit apoi că nu se înşelase. 
 

• Perioada în care a fost antrenor a fost altfel, a fost mai grea pentru el?

Era mai grea. 
 

• Vă mai duceaţi şi atunci la stadion?

Nu mă mai duceam. Nu, dar stăteam în genunchi, acasă, şi mă rugam şi pentru el, şi pentru echipă. Şi când vedeam cât e de greu... Când pierdea câte un meci, multe persoane care mă întâlneau îmi spuneau că nu le pare rău că a pierdut FC Argeş, ci le pare rău că suferă Dobrin. 
 

• Ce frumos!

Şi la înmormântare a fost multă lume, şi din ţară, foarte multe persoane, iar unele îmi spuneau că ele nu au iubit fotbalul, dar că îl iubiseră pe Dobrin. 
 

• Asta e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste.

Sau unele, de la Sibiu, care mai primiseră de la mine cadouri, dintr-astea, cum se dau pe la meciuri, fulare, ce purtase Gicu sau echipa lui, mi-au mărturisit atunci că, după ce el s-a retras, nu mai fuseseră la meciuri. 
 

• Da, pentru că Dobrin a reprezentat imaginea fotbalului. Şi atunci, înainte de orice, era iubit el.

El prefera să joace în ţară. Când pleca afară, nu mai era în lar­gul lui, pentru că nu mai era cu publicul lui. Mi-aduc aminte că am fost odată la Ploieşti. Urma meciul naţionalei şi venise nea Pişti. Era antrenor atunci, dar lumea l-a aclamat pe Gicu. 
 

• Care sunt lucrurile pe care aţi fi vrut să i le spuneţi şi n-aţi mai apucat?

Dacă ar fi să dau timpul înapoi, tot nu ştiu dacă i-aş spune că e bolnav. L-aş proteja. Pentru el. Să-l fi ştiut că se culcă şi că se gândeşte că o să moară... Nu ştiu ce l-aş fi întrebat. Poate dacă a regretat că n-a jucat în Mexic. Sau poate dacă i-a fost greu când s-a lăsat de fumat. 
 

• Totuşi, n-a regretat că n-a jucat în Mexic?

Nu. Nu cred. S-au spus multe. 
 

• Cu dumneavoastră n-a discutat nimic?

Nu. Şi, oricum, ştiam care a fost realitatea, pentru că, pe vremea aceea, primeam scrisori, iar el mi-a scris în scrisoare exact cum s-a întâmplat. 
 

• De unde primeaţi scrisori?

Din Brazilia... de pe unde pleca. Atunci nu erau atâtea mijloace ca acum, nu erau mobile şi comunicam prin scrisori. Îmi scria: "Am jucat în cutare loc" sau "Am fost bun" sau "Am părăsit echi­pa"... Îmi povestea ce s-a întâmplat. Am primit şi nişte cercei, pe care îi cumpărase Gicu care stătuse acasă la un bogătaş. A mers în­tr-o seară cu Gicu, la cumpărături, iar Gicu alesese o pereche de cercei şi i-a spus bogătaşului că sunt un cadou pentru sora lui. Nu i-a spus că vrea să-i cumpere pentru mine. Căsnicia noastră a fost deosebită. Dar îmi amintesc că exact în anul când m-am căsătorit, cineva mi-a spus, când m-a întâlnit pe stradă, că îl văzuse pe Gicu cu două fete la un restaurant. Fata care m-a oprit era una dintr-acelea, mai uşurati­ce. Fetele se băteau atunci pentru Gicu. M-am dus acasă, i-am povestit ce mi se întâmplase şi i-am spus atunci lui Gicu: "Uite, câte zile vom avea, sunt două clauze pe care ţi le pun. Prima, să nu ridici mâna niciodată la mine, şi a doua, să-mi spui tot. Pentru că, dacă n-ai să-mi spui tot, o să mă pui într-o situaţie dificilă. Când o să vină cineva la mine să îmi mai spună ceva despre tine, poate că şi eu voi fi curioasă să aflu, dar dacă tu îmi spui dinainte despre ce este vorba, o să ştiu şi eu ce să-i spun şi să îmi apăr ce e al meu". De atunci, nu mi-a mai ascuns nimic. Oricum, de cum intra pe uşă, eu îmi dădeam seama dacă a făcut vreo prostie. Nu vorbeam cu el imediat. Tăceam. Şi-atunci, el îmi spunea: "Hai, c-am făcut o prostie... Îţi spun tot. Dar numai să vorbeşti cu mine". Alte femei n-ar fi făcut aşa. 
 

• Asta e o chestie extraordinară!

Vă mai dau un exemplu. Venise de la echipa naţională. Fusese într-un cantonament, îi fusese şi lui greu... au fost şi perioade când nu ne vedeam decât la aeroport, pentru că venea dintr-un loc şi trebuia să plece imediat într-altul. Atunci, nu stătea decât o seară. Am ieşit în oraş, ne-am plimbat, eu i-am pregătit bagajul. La ora 5 dimineaţa, când echipa ajunsese la aeroport, la Bucu­reşti, Gicu a întârziat şi toţi au spus că nu pleacă fără el. M-au su­nat, iar eu, care aveam flerul meu, m-am dus după el. M-au su­nat din nou şi mi-au spus că îmi pun şi o maşină la dispoziţie, nu­mai să îl aduc. L-am găsit pe Gicu, la o masă de petrecere... şi l-am adus la aeroport. 
 

• Toţi vă ştiau de "şefă"...

Da. Într-un fel. Ştiau că eu sunt singura de care ascultă. Când mă vedea că vin după el, se ridica imediat de la masă şi le spunea celorlalţi: "Gata, la revedere, eu, acum, trebuie să plec!". Alta i-ar fi dat în cap. Dar eu zâmbeam, cu gura până la urechi, îl luam de braţ... Pentru că ce aş fi rezolvat dacă m-aş fi certat cu el? Nici nu puteam să-mi permit să-i spun "Ia, hai ridică-te!"... Era o personalitate, nu puteam să-l fac de râs. Şi l-am urcat în maşină. El a plecat şi a ajuns până la autostradă. Când şi-a dat seama că nu sunt cu el, i-a spus şoferului că dacă nu îl duce înapoi, să mă ia şi pe mine, sare din maşină. "Nu plec fără Gica!", i-a spus încă o dată şoferului, care a întors imediat maşina. 
 

• Vă aduceţi aminte de meciul de la Piteşti, când a venit Kempes? A jucat cu Kempes?

Sigur că da. Atunci a stat la spanioli vreo două săptămâni. Îi promiseseră că mă aduc şi pe mine, într-un an, dacă rămâne la ei. El le-a spus că ilegal nu rămâne şi s-a întors după două săp­tămâni. Dacă nu ne iubea şi nu era atât de legat de familie, nu se întorcea. În perioada aceea nu ne dădea voie, nouă, soţiilor, să ple­căm cu ei. Era invitat cu toată familia. Îmi făceam şi eu spe­ran­ţe că plec cu el, până în ziua respectivă. Şi, în ziua aceea, nu mă lăsau să plec. Mi-aduc aminte că nu m-au lăsat să plec nici în Bulgaria. 
 

• Povestiţi-ne ceva despre toată dragostea asta revărsată asupra dumneavoastră, de fapt, dragostea pe care publicul nu i-a arătat-o sau nu a putut să i-o arate lui, iar acum v-o arată dumneavoastră.

Asta face să treacă totul mai uşor pentru mine, pentru că asta îmi dă o forţă, mă încurajează. Am fost în oraş, zilele trecute, am intrat într-un magazin. M-au oprit două doamne, iar eu am început să plâng, nu m-am putut abţine. Dacă e să luăm perioada anilor noştri, suntem aproape singurii care am rămas împreună, căsătoriţi. Un bun prieten de-al nostru a venit, acum câţiva ani, la noi acasă. Stătea şi se uita la noi şi nu-i venea să creadă ce căsnicie frumoasă putem să avem. A început la un moment dat să plângă şi i-a mărturisit lui Gicu că el se despărţise de soţia lui. Din generaţia lui Gicu, nu ştiu dacă mai sunt două căsnicii ca a noastră. Ce-ar fi fost dacă l-aş fi părăsit când i-a fost greu? 
 

• Spectacolul lui era pe teren.

Gicu nu cânta, nu dansa. Am înţeles că l-a şi criticat pentru asta. Dar revin, am avut şi noi greutăţi, însă niciodată nu m-am gândit să-l părăsesc. Ne-am unit, am trecut frumos peste toate. Rolul meu era să-l protejez. Când îi era mai greu, atunci îl protejam şi mai mult, atunci îi arătam şi mai multă dragoste.
 

• Vă mărturisesc acum că am vrut să fac o emisiune cu el, cu câteva luni înainte de a se stinge. Cu el, cu Ilie Balaci şi cu Gică Hagi. Şi am aflat că era bolnav. Îmi spusese cineva care aflase ce diagnostic are şi tot am crezut că nu e adevărat. Mai spuneţi-ne ceva despre căldura cu care vă vorbesc oamenii despre el, pentru că, aproape în fiecare zi, aveţi o dovadă de iubire de la ei, pentru el.

Am dovezi zilnic. Şi bărbaţii, şi femeile îmi spun mereu să fiu mândră de soţul pe care l-am avut. Mi-au spus şi vecinii, care s-au gândit să îi facă un bust. Nimeni nu a trecut cu indiferenţă pe lângă mine. Şi când merg la cimitir, multe femei îmi spun că am avut un soţ deosebit, că şi eu am fost o soţie deosebită. Eu consider însă că am făcut ceva normal şi că ăsta era rolul meu. Aşa cum nu mi-am dat seama cum au trecut 41 de ani, tot aşa nu mi-am dat seama cât am făcut pentru soţul meu. La cimitir găsesc şi bilete pe mormânt. 
 

• Vă duceţi în fiecare zi acolo?

Nu ştiu dacă am lipsit două zile. Găsesc bilete şi de la oameni din Suceava sau din alte colţuri ale ţării. Am o vază acolo şi ei mi le pun în ea. Pentru mine contează enorm. Le mulţumesc din suflet. Gicu a fost făcut şi Cetăţean de onoare al oraşului. 
 

• Dobrin era o imagine, imaginea fotbalului, şi mulţi îl vene­rau pentru jucătorul care a fost, însă foarte puţini l-au cunoscut ca om. Dar văd că din ce în ce mai multe personalităţi vor­besc despre omul Nicolae Dobrin, care era un om extraordinar.

În vremea aceea, aşa era, fotbalistul Dobrin. Dar cine a intrat în vorbă cu el, cine s-a împrietenit cu el a rămas surprins, pentru că nu îşi închipuia că poate fi aşa un om apropiat.
 

• Mai avea o calitate, era un om foarte deschis. N-a făcut niciodată pe vedeta, cu toate că era o mare vedetă în fotbalul românesc.

Asta spuneţi dumneavoastră. Dar îmi amintesc că am fost odată la Constanţa. Dacă aţi fi văzut ce frumos l-au primit pe Gicu... Sau am fost la un meci demonstrativ, la Biborţeni. Am legat prietenii care există şi astăzi. Era un om cu care puteau discuta, cu care se simţeau bine.
 

• V-a plăcut vreodată un alt jucător decât Dobrin?

Eu mergeam pe teren doar ca să-l văd pe Gicu. Şi încă ceva, nimeni nu m-a văzut, aşa cum l-a văzut pe el, întâi jucătorul, şi apoi omul, nimeni nu m-a văzut pe mine, Gica. Pe mine m-au văzut ca pe Gica, protectoarea lui Gicu. 
 

• Soţia lui Nicolae Dobrin.

Da. Spuneau: "E cu Gica, e bine!".
 

• Ce ne mai puteţi spune despre şcoala de fotbal a lui Nicolae Dobrin?

Şcoala funcţionează. O singură dorinţă mai am, să se ştie că elevii de-acolo sunt ai lui Nicolae Dobrin şi să nu se mai spună că şcoala a pierit odată cu el. Avem acum 70 de copii. Am chemat un as într-ale fotbalului ca să-i evalueze, pe Mihai Georgescu, şi mi-a spus că, deja, şase sau şapte dintre copii promit foarte mult. Ne-a mai spus că trebuie să muncim în continuare, pentru că avem de ce. Avem şi o grupă nouă, de copii de 10 ani, pe care şcoala nu a avut-o până acum. 
 

• Ce-aţi rezolvat cu terenul pe care se află şcoala?

S-a rezolvat. Persoana care îl revendica a primit de la Primăria Bascov un alt teren, acel sfert pe care îl cerea. Colaborăm foarte bine cu clubul de la Bascov şi, uneori, echipa lor mai joacă pe terenul şcolii noastre. Mai am o dorinţă. Să construiesc, în timp, şi un alt teren. Domnul Mircea Sandu, preşedintele Federaţiei de Fotbal, mi-a promis că mă va ajuta să facem un teren artificial. 
 

• Cum a fost la nunta de argint?

O sărbătoare mare. Cu familia, cu finii, cu prietenii. De fapt, pentru noi fiecare zi era o sărbătoare. Dacă Gicu era cu mine, era fericit. Dar cred că, la nunta de argint, am trăit cele mai mari emoţii, pentru că atunci când ne-am căsătorit eram nişte copii visători, nici nu ştiam ce ni se întâmplă. Mi-aduc aminte că au venit atunci oamenii ca la Ceauşescu şi ne-au rugat să facem două tururi pe Strada Mare, cum se numea strada principală din Piteşti. Acolo era locul de promenadă. Eu şi Gicu ne ţineam strâns de mână, ca să nu ne pierdem în mulţime. Ne-am căsătorit la Biserica Sfântul Gheorghe, din oraş, care a devenit apoi catedrală. Şi nunta de argint am făcut-o tot acolo. 
 

• Aţi vorbit vreodată şi despre nunta de aur?

Amânam tot timpul. Nu ştiu de ce. Dacă mă doare ceva, mă doare faptul că, poate, nu l-am strâns mai mult în braţe, că am pierdut unele momente... dar nu-mi închipuiam că o să se sfârşească atât de repede. Ştiam cât e de bolnav, dar tot nu credeam... 
 

• Ce mai face câinele Rocky, se mai duce în fiecare zi la patul stăpânului?

Da, se duce mereu. Parcă ştie... Intră în dormitor şi se duce acolo. Eu plâng mereu şi el înţelege. Îl iubea şi Gicu mult. 
 

• Nu stătea în casă?

Stă în casă, dar când vine vara, stă în grădină. Eu şi Gicu reuşisem să ne facem şi noi o casă. Era aşa de fericit! Când plec de-acasă, nu mi-e uşor, pentru că îmi aduc aminte când Gicu mă mai trimitea într-o excursie, câteva zile, în Grecia sau unde se ivea şi îi spuneam: "Hai şi tu, Gicu!"... Iar el îmi spunea: "Nu, nu merg, tu nu vezi ce frumos e în curte la mine?"... Era atât de feri­cit acasă! De-asta mi-e greu...
 

• Nu-i plăcea să vă vadă plângând.

Când era bolnav, chiar şi în spital, ieşeam seara cu gunoiul, dar asta era un pretext, pentru că nu mă mai puteam abţine şi ieşeam ca să nu mă vadă plângând. Plângeam singură, pentru că ştiam ce-l aşteaptă, dar tot nu-mi venea să cred că se va stinge aşa de repede... Plângeam afară, noaptea, singură, numai Dumnezeu mă vedea. Aşa cum era, chiar şi paralizat, mă pregătisem şi pentru asta, îi spusesem că o să-l plimb eu. Venise domnul Petrescu, luase o maşină sofisticată şi o adusese acasă, ca să-l urcăm în ea, să-l plimbăm. Îi făcusem şi un scaun, pe care l-am folosit, până la urmă, pentru priveghi... Sunt zile când mi-e atât de dor de el... Aş fi vrut să mai fie lângă mine... Îl strig... Îl strig uneori şi-i spun: "Mi-e atât de dor de tine!"...
 

• Îl visaţi pe soţul dumneavoastră?

Îl visez. Dar, în ultima lună, nu l-am mai visat. L-am visat odată că era la meci. Avea o superstiţie, ca înainte de meci să nu mă duc şi să vorbesc cu el. Mă suna doar la telefon, cu 10 minute înainte. Se făcea că era pe bancă, singur, frumos îmbrăcat şi se uita, aşa, la teren. Iar eu mă dusesem spre el, dar când am dat cu ochii de el, mi-am adus aminte că nu trebuie să mă vadă şi să vorbesc cu el înainte de meci. Şi n-am mai intrat pe stadion. De atunci, nu l-am mai visat. Preotul mi-a şi zis să nu-l mai plâng atât de mult, să-l las să se odihnească...

---

 

Precizare

Legat de prima parte a interviului cu Gica Dobrin, revenim cu precizarea, pe care ne-a făcut-o văduva marelui fotbalist, şi anume aceea că banii – cele 500 de milioane de lei vechi – obţinuţi din vân­zarea la licitaţie a unuia dintre tricourile lui Nicolae Do­brin au fost donaţi unui proiect iniţiat de Clubul Oamenilor de a­fa­ceri din Braşov, pentru construirea unui complex de că­su­ţe des­tinate oamenilor defavorizaţi, fără locuinţă. Acele că­su­ţe, a căror construcţie a început deja, vor purta numele dona­to­ri­lor. Gica Dobrin ne-a mai mărturisit că abia aşteaptă să va­dă nu­mele soţului ei pe o căsuţă, pentru că "aşa şi-ar fi dorit şi el".