George Știrbei este omul care a trăit din plin visul american, find stabilit în SUA de câteva decenii, dar care nu a renunțat niciodată la visul românesc, din care “se înfruptă” de fiecare dată când ajunge pe meleagurile natale. Mănăstirea „Sfânta Ana” din Giurgiuveni este ctitorită de inginerul George Știrbei, urmaș al familiei Știrbei, împreună cu soția Paula-Știrbei și cu băiatul Radu-Florin Știrbei. Mănăstirea este dedicată părinților săi, Florea și Elisabeta Știrbei și este închinată Sfintei Ana - mama Fecioarei Maria.
Cartea "Despre boierii Știrbei de altădată și despre unii dintre Știrbeii de astăzi", scrisă de Gheorghe "George" Fl. Știrbei, și publicată la Editura Semne, este un adevărat labirint al istoriei de ieri și de astăzi, în care cititorul poate descoperi informații neștiute despre boierii Știrbei "vechi și noi."
Autorul a acordat un interviu în două părți pentru site-ul mariustuca.ro, în care povestește momente care i-au marcat existențat, dar care au făcut din George Știrbei cea mai bună versiune a sa.
George Știrbei, împreună cu soția sa Paula (FOTO)
"Cartea aceasta contribuie în general la istoria culturală și a mentalităților din Țara Românească și din rândul boierimii noastre"
Un interviu despre viață, destin, iubire, credință, istorie și mai presus de toate despre iubirea de România, care l-a însoțit pe interlocutorul nostru în fiecare clipă a vieții sale. O poveste cu cărțile pe masă despre vremuri vechi la timpuri noi, despre speranță și muncă, într-o perioadă în care regimul comunist îți îngrădea și cea mai mică urmă de libertate.
"Cartea aceasta are marele merit ca scoate din intunerecul arhivelor 18 mari boieri uitați care au avut roluri și vieți interesante ce conferă un deosebit prestigiu acestei familii, chiar inainte de suirea pe tronul Tării Românești a lui Barbu Știrbei. Cartea aceasta este interesantă și pentru că, prin detaliile pe care le redă, contribuie în general la istoria culturală și a mentalităților din Țara Românească și din rândul boierimii noastre, astăzi aproape complet eradicată de prăpădul bolșevic ce s-a abătut asupra Europei de răsărit.
Am admirat și calitățile editoriale, ca și imaginile - portrete, clădiri, peceți, arbori genealogici și documente - care îi sporesc considerabil interesul. Este un volum interesant care, în afară că este un omagiu bine meritat, adus unei familii iubitoare de țară, este și un izvor prețios de informații pentru orice intelectual român", scrie în prefața cărții regretatul prof.univ.dr. Constantin Bălăceanu Stolnici, Membru de onoare al Academiei Romane.
"Am cerut azil politic în Franța, unde am stat în lagăr vreme de 10 luni, după care am ajuns în SUA la New York"
Reporter: Când am un interlocutor ofertant, îmi place să-l las să se prezinte. Așa că vă invit să ne spuneți cine este Gheorghe (George) Fl. Știrbei?
George Știrbei: Bănuiesc că veți avea mult mai multe întrebări și de aceea pe aceasta o clasific ca fiind cea mai ușoară. Așadar, era într-o zi de luni din luna septembrie, după amiaza, când mama a dat naștere unui copil vânjos, care atunci când a mers la Sanitarul comunei, conform legislației de atunci, pentru a fi cântărit, unde se mai găseau alți doi nou-născuți, eu am fost mai greu decât greutatea celorlalți doi copii laolaltă – cântarul fiind de tipul cu două talere.
Am înțeles din descrierea mamei că am deschis ochii după trei zile, lucru care i-a speriat pe părinții mei.M-am născut în satul Giurgiuveni din comuna Golești, județul Vâlcea, sat unde am făcut și primele 4 clase primare. Școala era o singură sală unde învățau toți elevii din clasele I-IV Pe atunci, clasele V-VIII, nu erau obligatorii, dar părinții m-au dat la școala din Bleici - pe atunci parte din comuna Blidari, acum unită cu Golești, sub denumirea de comuna Golești - situată la o distanță de circa 6 km de casa noastră.
Din satul meu nu a frecventat niciun alt copil, așa că în fiecare dimineață plecam de acasă în jurul orei 5 dimineața, cu un felinar, un băț, traista de cărți, prin noroaie, păduri și izlazul satului până la valea pârâului Sâmnic, apoi mergând prin apă de-a lungul pârâului, până la Școala Generală din satul Bleici. La întoarcerea de la școală, mai ales în timpul lunilor de iarnă, drumul era greu pentru că îl străbăteam în aceleași condiții ca și dimineața.
Nu îmi făceam nicio temă acasă pentru a doua zi din lipsa timpului, așa că le scriam la școală în pauzele dintre ore. Am fost întotdeauna premiant sau printre premianți, având chiar și bursă - îmi amintesc că pentru vacanța de vară primeam suma de 115 lei, o sumă extrem de mare pentru acele timpuri!
Am urmat apoi Liceul Nicolae Bălcescu - acum „Alexandru Lahovari” - din orașul Râmnicu Vâlcea. Am făcut Secția Reală a Liceului. Apoi, deși în liceu mă pregăteam să dau examen la Facultatea de Nave Maritime de la Galați, destinul mi-a fost schimbat când fratele meu cel mai mare (Nelu Știrbei), care terminând liceul la cursurile serale, devenise student la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din Iași, fratele fiind deja student acolo când eu urma să dau examenul de admitere la facultate.
Așadar, iată-mă, la examenul de admitere al acestei facultăți ieșene și admis la cursurile acesteiea. Am fost admis cu medie de bursă - statul acoperea pentru bursieri cazarea și masa la Căminul Facultății, condiția fiind să nu “pici” la nicicun examen, să nu ai nicio restanță și să obții media generală pe fiecare semestru de șapte sau mai mare. De aceea, în toți cei cinci ani, nu am picat niciun examen și am beneficiat de bursă.
Cel mai greu a fost anul întâi, când din grupa de 32 de studenți, un număr de patru am fost integraliști - fără niciun examen picat - iar în toamnă, după sesiunea de “Restanțe”, am mai rămas în grupă doar 21 de studenți, un număr de 11, rămânând repetenți și fără posibilitatea de a repeta anul (valabilă numai pentru anul întâi).
Din anul trei de studiu, întrucât Facultatea de Mecanică avea patru secții (TCM, Motoare Termice, Mașini Unelte și Mecanică Agricolă), ne-am separat, eu, ca fiu al satului, alegând Secția de Mecanică Agricolă. După absolvirea Facultății, am mers în armată, era obligatorie 6 luni de zile, fiind repartizat la Școala de Ofițeri în rezervă de la Lipova, județul Arad (UM 01191), fiind lăsat la vatră cu gradul de Sublocotenent – secția Tancuri și Auto.
A urmat apoi cariera profesională, începută mai întâi în orașul Onești, județul Bacău, transferat apoi la Pitești, județul Argeș. Am parcurs, pe rând, etapele de Inginer stagiar, Inginer mecanic, Șef secție mecanic, Inginer șef și apoi Director de Sală (Stațiunea de mecanizare a Agriculturii). În anul 1979-1980, am beneficiat de o bursă la Berkeley University din California și State University of Idaho – SUA, timp de un an de zile, incluzând și o perioadă practică.
În anul 1974, m-am căsătorit, iar în anul 1977 am avut singurul copil, pe Radu-Florin. În anul 1986, am fost timis ca inginer mecanic Consultant în Algeria pentru 18 luni, perioadă în care am avut altercații grele cu autoritățile din România, ceea ce m-a determinat ca la terminarea contractului de acolo să nu revin în România. Soția venise în ultimele săptămâni în Algeria, iar copilul a rămas în România. Am cerut azil politic în Franța, unde am stat în lagăr vreme de 10 luni, după care am ajuns în SUA la New York, băiatul venind și el în anul 1989.
Cum v-ați gândit să aduceți laolaltă istoria de ieri și de azi a neamului Știrbei, surprinsă, descrisă și ilustrată magistral în cartea “Despre boierii Știrbei de altădată și despre unii dintre Știrbei de astăzi?”
Dintotdeauna m-a preocupat originea familiei și am căutat răspunsul la întrebarea proprie și anume: Cine suntem și de unde venim? Răspunsul la această întrebare l-am căutat profund în ultimii zece ani, pentru că mai înainte preocupările mele de aici din țară cât și de peste hotare au fost de natură profesională, de educație, de carieră și de familie, răpindu-mi foarte mult timp și neputând să mă axez pe cercetarea istorică necesară.
Așa cum am amintit, de-abia mai târziu, când preocuparea pentru carieră, dezvoltare profesională și educație s-au mai diminuat (de amintit că în anul 2009, mi-am terminat doctoratul în SUA, pe care îl începusem în anul 2005), am avut în sfârșit timpul necesar să încep cercetările ce au condus la răspunsul întrebării ce mă preocupa și pe care l-am așternut în cartea cu titlul de mai sus.
"Cartea în sine, aduce multe informații, unele chiar inedite, despre Știrbeii de altă dată și cei prezenți"
Aș vrea să ne povestiți puțin ce a însemnat și cât a durat munca la o asemenea carte, care îmbină imformația minuțioasă cu istoria, dar și cu povestea unei familii de mare tradiție și iubitoare de țară. Cât de mult te consumă sufletește o asemene carte, mai ales când ești parte a poveștii?
Pot să spun că preocupările în această direcție au început din perioada de liceu, când profesorul meu de istorie și dirigintele clasei – profesorul Florea Rădulescu de la Liceul Nicolae Bălcescu din Rm. Vâlcea (actual Liceul Lahovari), când venea la ora clasei mele, în timp ce se apropia de ușa clasei, rostea cu voce tare și foarte clară știind că în clasă se află un Știrbei: “Căci pe vremea lui Știrbei / Punea-i plugul unde vrei / Și beai lapte din putinei”.
Acest distins profesor și diriginte avea un patriotism ieșit din comun, însuflețitor pentru toți. Acest profesor Florea Rădulescu, i-a fost diriginte și profesor de istorie marelui actor vâlcean, Dem Rădulescu (fără a exista un grad de rudenie), și el absolvent al aceluiași liceu vâlcean, dar cu mulți ani înaintea mea. Ilustrul profesor ne povestea mult despre “pățaniile” și comportamentul actorului, pe care nu ar avea rost să le enumăr aici.
Așadar, ideea a încolțit de atunci și s-a finalizat mai... în zilele noastre! Trebuie să amintesc colaborarea mea cu Profesorul Universitar și Directorul Muzeului Județean Argeș, dl. Cristocea Spiridon, un istoric și patriot de clasă, el însuși autorul multor cărți istorice, mai ales despre Argeș, fiind un bun cunoscător al istoriei Argeșului. Apoi, o să aduc mulțumirile mele Academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici, care a scris prefața acestei cărți și Prof. Universitar, domeniul istoric, dr. Radu-Ștefan Vergatti, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, cel care a scris postfața acestei cărți.
Cartea în sine, aduce multe informații, unele chiar inedite, despre „Știrbei”, Știrbeii de altă dată și cei prezenți. Am regretul că solicitările mele prin e-mail către alți „Știrbei” de azi și de ieri, nu au primit răspunsul așteptat până la redactarea cărții, unii chiar mai apropiați mie.
"Nu putem să nu fim recunoscători înaintașilor noștri, fără ei nu am fi existat"
Într-o lume în care ne tehnologizăm cu viteza lumii, în care viața capătă parcă noi și noi valențe, câtă nevoie avem să ne cunoaștem istoria și pe cei care au fost parte din ea?
Indiferent cu ce viteză tehnologia și viețile noastre avansează, istoria fiecărui popor, a fiecărei națiuni, etnii, comunități, rase, a fiecărui loc, trebuie să existe. Plecăm de la ideea că noi existăm azi datorită predecesorilor noștri și că generațiile de mâine, vor exista datorită... nouă, celor de azi. Nu putem să nu fim recunoscători înaintașilor noștri, fără ei nu am fi existat. Azi, nu putem să nu „Săpăm” adânc în existența înaintașilor noștri și nu avem voie să nu știm cine au fost ei pentru că din ei ne tragem și exemplul lor ne-am dorit să îl urmăm-ca aspirație și ca realizare.
Datorită înaintașilor noștri, fie ei părinți, rude apropiate sau îndepărtate, vecini de loc, regiune sau țară, fie ei eroi de răsunet sau mai puțin, creștini, ortodocși sau mai puțin – toți au contribuit mai mult sau mai puțin, la existența noastră. Doresc să amintesc că în vizita mea în Republica Sud Africa, am fost la 1-2 triburi de acolo, unde deși la stagiul de început al umanității, erau foarte mândri de istoria lor, de obiceiurile, cultura și credința lor. De patriotismul de grup și regional, foarte mândri de ancestralii lor. Am observat acolo o disciplină și ritualitate ieșite din comun.
Noi românii, suntem binecuvântați, începând cu locurile în care ne-am născut și având așa mari eroi de-a lungul istoriei (de la dacii noștri strămoșești). Orice român care își iubește țara (și până la urmă și familia), trebuie să știe cine suntem noi, cei de azi, de unde venim, având întrevederea și zilei de mâine. Așa cum noi am moștenit și am „găsit” de la predecesori, cred că tot așa avem obligația să lăsăm urmașilor noștri și...urmașilor, urmașilor noștri, moștenirea Țării, a trecutului nostru, a Constituției generației și a generațiilor anterioare.
Chiar așa, cum erau boierii de altădată din neamul Știrbei? Ce le dezvăluiți - dar nu tot, vă rog - celor care nu au citit până acum cartea?
Boierii de altă dată, indiferent din ce familie făceau parte, au avut întotdeauna un loc preponderent în istorie, în istoria Țării Românești și a Moldovei cu precădere. Dintre ei se alegeau domnitorii, cei mai bogați făceau parte din dinastii, ocupau funcții la curțile domnitorilor, erau „ochii și urechile” lor și a regilor. În marea lor parte, aceștia erau școliți, având o educație aleasă și datorită posibilităților financiare. Își iubeau glia, locul și țara. Au contribuit substanțial în timpurile lor, la dezvoltarea țării, erau buni patrioți.
Iar boierii Știrbei de altă dată, fie ei dregători la curțile domnești, domnitori, prinți și prințese, și-au adus din plin contribuția la dezvoltarea locurilor din care se trăgeau, la dezvoltarea țării, de-a lungul istoriei lor și terminând cu Prințul Barbu Știrbei, care împreună cu Regele Ferdinand și Regina Maria au făcut politica în România de atunci. Regele Ferdinand și Regina Maria nu au luat nicio decizie fără a-l consulta pe Prințul Barbu Știrbei, care a devenit foarte apropiat familiei regale și care a fost și Administratorul General al domeniilor regale.
Prietenia Prințului Barbu cu Regina Maria era arhicunoscută... și recunoscută atât de Rege, cât și de soția acestuia Nadeja. Înrudirea acestuia cu Primul Ministru Ionel (Ion C. Brătianu, care s-a căsătorit a doua oară cu sora mai mare a Prințului-Elysa - a fost de mare ajutor României prin deciziile majore luate.
Prințul Barbu nu a trădat-o niciodată pe Regina Maria, deși aceasta a făcut-o. Prietenia celor doi a fost de mare notorietate și atunci ca și azi datorită scrierilor istorice ale lui Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, George Leca, Oana Marinache și mulți alții.
„Nimeni n-a ghicit vreodată ce pasiuni ardeau sub mândria lui neînduplecată”, nota Regina Maria. “Prințul alb”, care era Barbu Știrbei a avut de-a lungul vieții o semnătură cifrată când se adresa Reginei: ILYMM (I love you my Marie = Te iubesc, Maria mea!).
Revenind în prezent, cum sunt unii dintre Știrbei de astăzi, printre care vă numărați și dvs și ce vă leagă de ei?
Știrbeii de azi sunt diaspora, în special în Europa - Germania, Austria, Franța în mod special - dar sunt mulți și în România. Din păcate, nu există o colaborare și o comunicare adecvată. La scrierea cărții am solicitat informații de la foarte multe persoane purtând numele istoric Știrbei, spunându-le scopul scrierii cărții, dar au răspuns numai câțiva dintre cei rămași în România. Ceea ce ne leagă unii de alții este responsabilitatea numelui pe care îl purtăm.
În ceea ce mă privește - am transmis asta și fiului meu (foto) - am avut tot timpul în minte moștenirea numelui tatălui, al bunicului și străbunicului meu, responsabilitatea de a fi un urmaș demn al lor. Bunicul meu Constantin Știrbei și-a pierdut viața pe front în primul Război Mondial.
George Știrbei, împreună cu Radu-Florin Știrbei, fiul său (FOTO)
"Când alții renunță, tu să mergi mai departe, când alții obosesc, tu să fii capabil să muncești"
Care sunt cele trei momente definitorii din viața dumneavoastră care simțiți că v-au schimbat existența?
Copilăria, școala elementară și perioada din liceu. În această perioadă am învățat ce înseamnă viața, cum să te faci util, am învățat respectul pentru oameni, am descifrat viața satului și a oamenilor săi – o viață plină de învățătură, de diferențiere între oameni, o viață cinstită, de muncă și aprecierea ei.
Atunci am învățat să fiu ambițios, să fiu dârz, să nu am frică de nimeni și de nimic, să fiu optimist și încrezător că în viață poți realiza orice, poți deveni oricine și că toate dorințele pot fi realizate prin muncă asiduă, fie ea fizică sau intelectuală, prin perseverență, prin renunțare la unele plăceri în scopul realizărilor, a perspectivelor.
Am învățat de la părinți că, în viață, pentru a te realiza trebuie să „mergi cu extrakilometri”, care tradus înseamnă că atunci când alții renunță, tu să mergi mai departe, când alții obosesc, tu să fii capabil să muncești, să înveți mai mult. Când alții se mulțumesc cu mai puțin, tu să fii deasupra, când alții adoptă atitudinea „lasă-mă să te las”, eu să fiu cap de coloană, să fiu lider.
Plecând de la aceasta, vreau să vă spun că motto al tezei mele de doctorat în USA a fost: “Dedic această teză de doctorat părinților mei Florea și Elisabeta, care dacă ar mai fi în viață, ar fi foarte mândri de mine, cei care m-au învățat că în viață pentru a fi competitiv, trebuie să mergi cu extra kilometri”! Iar eu am respectat asta în tot timpul vieții mele!
Apoi, perioada 1979-1980. Datorită rezultatelor bune și inovative ca șef al mecanizării la una din întreprinderile jud. Argeș, am fost selectat de minister și trimis un an de zile la specializare în USA, având cursuri la Berkeley University din California și la State University of Idaho, din statul Idaho, făcând practică la una din marile ferme ala Statului Idaho. Atunci am învățat ce înseamnă calitatea și responsabilitatea lucrului bine făcut, am învățat ce înseamnă disciplina profesională, fără rabat și fără scurtătură, realizarea lucrurilor eficiente, corectitudinea și onestitatea. (America acelor ani nu se mai regăsește în prezent, fiind complet schimbată!)
Și trei - anul 1987, când lucram ca inginer consultant la unul din județele (Willaya) din Algeria, am venit în țară cu scopul de a-mi lua mașina, deoarece acolo aveam condiții precare, mai ales cu apa. Eram nevoit să mă aprovizionez de la o sursă arteziană aflată la circa 2 km distanță de locuința mea. Menționez că în Algeria, țară socialistă pe atunci, lucrau specialiști și muncitori din multe țări socialiste din Europa ( URSS, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România), în toate sectoarele economice (medicină, învățământ, construcții,etc.)
În timpul vacanței mele de o săptămână în România, cu scopul de a-mi ridica salariul și permisiunea de a pleca înapoi cu mașina (toți specialiștii din alte țări ca Ungaria, URSS, Polonia chiar și România), aveau mașiniile personale și familiile cu ei, doar eu fiind fără niciuna dintre acestea acolo. În țară, m-am prezentat la minister anunțînd scopul scurtei mele vizite și solicitând aprobare, am fost amânat de luni și pană sâmbătă seara, când trebuia să ridic de la casierie salariul și aprobarea, casierița m-a informat că nu poate face nimic înainte de a vorbi cu un ofițer de securitate, care m-a interogat până la orele 5 după amiază, dându-mi verdictul că nu pot ieși cu mașina din țară prin nici un punct de trecere al frontierei.
Motivația mea că aveam pietre la rinichi din cauza calității apei și a lipsei ei, nu a avut niciun rezultat (în același an m-am și operat de pietre la rinichi). Datorită acestui „episod” firul vieții mele s-a schimbat, luând decizia ca atunci când îmi va expira contractul în Algeria, să nu mai revin în țară, lucru care s-a și întîmplat. La întrebarea dumneavoastră, aș dori să mai adaug ceva și anume perioada stagiului militar și influența lui asupra mea.
Ca absolvent al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic “Gheoeghe Asachi” din Iași, conform legilor în vigoare pe atunci, după absolvirea facultății am efectuat stagiul militar de 6 luni de zile, așa cum am menționat mai înainte.
Cel mai impresionant moment din viața mea a fost depunerea Jurământului Militar, timp în care aflându-mă în fața Drapelului țării și cu mâna la inimă, în timpul rostirii Jurământului, datorită responsabilității acestui legământ, părul din cap mi s-a zbârlit ca la arici, lucru ce m-a obsedat tot restul vieții. Nu există o răspundere patriotică mai mare decât acest jurământ militar când este rostit cu toată convingerea, răspunderea și responsabiliatea lui.
"Am fost întotdeauna un optimist, că voi reuși în viață, că mâine va fi mai bine decât azi"
Apropo de viață, sau mai bine zis de parcursul ei, am citit în carte și câteva lucruri pe care ni le-ați spus despre povestea dumneavoastră, despre drumul care v-a făcut omul de astăzi. Care au fost momentele în care v-ați spus clar că ce nu omoară omul îl face mai puternic?
Plecând de la credința în Dumnezeu și de la crezul de a face bine în viață, iar dacă nu ai posibilitatea de a face bine – cel puțin să nu faci rău!), viața mea a fost clădită pe acestea, convins fiind că orice etapă a vieții mele a avut aceste două convingeri la baza formării mele. Am fost întotdeauna un optimist, că voi reuși în viață, că mâine va fi mai bine decât azi și întotdeauna am fost călăuzit de speranță și pozitivism.
În viața mea, am trecut prin mai multe cumpene, momente dramatice, din care având credință în Dumnezeu și în forțele proprii am ieșit învingător. Poate și vitejia și credința în izbândă a ocrotitorului meu Sf. Gheorghe, m-au determinat să devin izbânditor, să trec prin aceste cumpene ale vieții!
Pe la vârsta de 6-7 ani, m-am „luptat” cu lupul, în sensul că acesta mi-a răpit de la câțiva metri o oaie tânără din turma pe care o pășteam pe izlaz. După ce lupul a prins oaia și se deplasa cu ea spre pădure, l-am urmărit țipând și agitând bățul pe care îl aveam în mână, rugându-l să-mi elibereze oița. Am mers în urma lupului la o distanță de circa cinci metri, mai bine de un kilometru în interiorul pădurii stufoase, la ora amurgului, după care lupul istovit de efort a abandonat prada, iar eu am fost norocos că nu s-a îndreptat spre mine.
"Tot cam pe la aceeași vârstă m-am luptat și cu un șarpe în timp ce strângeam fânul cosit și uscat"
Terenul era în pantă iar eu alergam la vale cu șarpele după mine care la un moment dat, și-a prins coada cu gura formând un cerc, poziție spornică în a mă prinde și mușca veninos. Cred că îngerul meu păzitor m-a sfătuit să nu mai alerg spre vale, ci să îmi schimb direcția spre deal, astfel că șarpele s-a rostogolit în continuare, ca cercul, spre vale.
Apoi, elev la liceu, eram doar cu mama și am captat un roi (rebel) de albine care ieșise dintr-unul din cei 10 stupi pe care îi aveam. Acest roi (rebel) de albine s-a localizat întru-un păr înalt la circa 6-8 metri înălțime. M-am îmbrăcat “ermetic” cu o cămașă încheiată bine, cu niște pantaloni strânși la bază și cu masca de albine pe cap, m-am urcat pe scară, circa 8-10 cuie de scară, cu intenția de a capta acel roi și să-l instalez într-un stup nou, fără alte albine împreunate. Se știe disciplina la albine-totul este comandat de “Regină”, adică de matcă.
Nu știu cum „Regina” s-a introdus la subțioara mea pe sub cămașă și în câteva minute toată familia de albine au urmat-o iar corpul meu de la brâu până la gât era blindat de albine. Știam pe atunci că dacă o albină este în pericol, toate celelalte sar în ajutorul ei înțepând. După câteva clipe de gândire aflat pe scară, mi-am ales șansa de a coborî scara cu mâinile în formă de cruce, ceea ce era extrem de dificil.
Am coborât fiecare cui de scară extrem de încet și de atent făcând pauză după fiecare cui de scară și, după un timp îndelungat am ajuns pe pământ unde mama era disperată știind pericolul situației în care mă aflam. Mama mi-a desfăcut ușor cămașa scoțând-o de pe mine și cu o afumătoare apicolă a mutat fiecare albină de pe corpul meu (era deja întuneric) și le-a „depozitat” într-un stup gol. Am reușit să scap fără nici o înțepătură, căci dacă una s-ar fi produs, atunci eu nu aș mai fi fost azi.
"Mi-am clădit viața prin muncă, uneori crâncenă! După emigrare și perioada de lagăr din Franța, ajuns în SUA, am luat-o de la zero. "
În timpul vieții mele petrecute în România, am fost binecuvântat și am parcurs în câțiva ani toate etapele profesionale, adică de la un absolvent al facultății-inginer stagiar dornic de cunoaștere, mai ales latura practică, la inginer șef de secție, șef de sector, inginer șef și apoi director de unitate gradul I, având mașină cu șofer la dispoziție. Prin anul 1981, când unul dintre jurnaliștii unui ziar central, în timp ce îmi lua un interviu, m-a prezentat ca fiind unul dintre directorii cei mai tineri din țară!
După emigrare și perioada de lagăr din Franța, ajuns în SUA, am luat-o din nou de la zero. În primii trei ani și jumătate am avut concomitent două servicii cu normă întreagă și unul cu jumătate de normă. Am schimbat trei unforme pe zi, când am fost muncitor la două servicii, iar la al treilea, cu normă întreagă. Am fost inginer mecanic supervizor, timp de șapte ani, la Aeroportul John Kennedy din orașul New York. Treptat am renunțat la cele două servicii de muncitor, am urmat (seara) cursurile facultății „Cooper College” din New York, după care în anul 1995 am susținut cele două examene de „Professional Enginner” of New York State, pe care l-am trecut cu brio (peste media 70, care era minimă).
În anul 2005, m-am înscris la Doctorat, în anul 2009 susținându-mi teza cu „Roboți industriali”. Am avut o carieră ascendentă pentru care m-am pregătit în permanență, la funcții manageriale și de consultanță. În anul 2001-2002, am fost ales Președinte al Asociației inginerilor mecanici pe orașul New York (National Association of Power Engineers), iar în 2009 am fost ales Președinte al aceleiași organizații pe Statul New York. Pe lângă motto-ul vieții mele insuflat de părinți, în a doua parte a vieții mele profesionale, m-am lăsat călăuzit de vorbele marelui regizor Sergiu Nicolaescu: “Mi-a plăcut – am muncit!”
Sursă foto: Cartea "Despre boierii Știrbei de altădată și despre unii dintre Știrbeii de astăzi"
PARTEA A DOUA a INTERVIULUI cu George Știrbei poate fi citit SÂMBĂTĂ
CITIȚI ȘI:
