George Știrbei este omul care a trăit din plin visul american, find stabilit în SUA de câteva decenii, dar care nu a renunțat niciodată la visul românesc, din care “se înfruptă” de fiecare dată când ajunge pe meleagurile natale. Susține cu o franchețe debordantă că, indiferent în ce colț al lumii te-ai afla și te-ai aflat, indiferent de statutul fiecăruia acolo, indiferent cât de bine o duci acolo și oricât de frumos ar fi, țara în care te-ai născut nu se uită nicioadată. Iar pentru el chiar așa a fost. Tocmai de aceea, oriunde și oricând are ocazia, George Știrbei, urmașul familiei Știrbei, vorbește cu mult respect și iubire despre România și despre români.
Mănăstirea „Sfânta Ana” din Giurgiuveni este ctitorită de inginerul George Știrbei, urmaș al familiei Știrbei, împreună cu soția Paula-Știrbei și cu băiatul Radu-Florin Știrbei. Mănăstirea este dedicată părinților săi, Florea și Elisabeta Știrbei și este închinată Sfintei Ana - mama Fecioarei Maria.
Cartea "Despre boierii Știrbei de altădată și despre unii dintre Știrbeii de astăzi", scrisă de Gheorghe "George" Fl. Știrbei, și publicată la Editura Semne, este un adevărat labirint al istoriei de ieri și de astăzi, în care cititorul poate descoperi informații neștiute despre boierii Știrbei "vechi și noi."
Autorul a acordat un interviu în două părți pentru site-ul mariustuca.ro, în care povestește momente care i-au marcat existențat, dar care au făcut din George Știrbei cea mai bună versiune a sa. George Știrbei susține că, dincolo de greutățile și de provocările vieții, nimic nu se poate fără Dumnezeu, pe care l-a simțit aproape de fiecare dată în momentele de cumpănă. La rândul lor, soția și fiul său l-au sprijinit mereu, în fiecare încercare și reușită a vieții.
"Am fost mobilizat de cea mai puternică dorință: de a ajunge în USA, de a-mi aduce copilul aflat în România"
Reporter: Ați stat nouă luni într-un lagăr în Franța, iar în iunie 1988 ați ajuns la New York, în SUA. Cum ați ajuns în fiecare dintre aceste locuri și ce v-a dat, de fiecare dată, puterea să mergeți mai departe?
Mai întâi, câteva cuvinte despre viața din lagăr - eu cu soția mea am fost repartizați la Amieus, în Picardy din nordul Parisului. Am locuit într-o cameră mică având un pat de fier, iar baia era una pe etaj, la capătul coridorului. Fiind tot felul de azilanți, din aproape toate țările, soția și în general femeile erau însoțite la baie de bărbați, de soți (cele care aveau). Masa ne-o pregăteam noi, iar la capătul coridorului se afla și un reșou electric pentru încălzit mâncarea. Se practica sistemul ca la căminul din lagăr, adică veneau să solicite muncitori cu ziua, atunci când lipseau muncitorii lor sau erau plecați în concediu.
Eu fiind de profil mecanic, mă solicitau mai ales la spălat și gresat autobuze de pasageri. Am lucrat la fabrici chimice, unde gresam diferite pompe și instalații chimice. Am mai lucrat uneori, mai ales în timpul iernii, la un magazin care vindea articole de sport, eu montând legăturile pe schiurile ce se vindeau. Soția lucra și ea din când în când la unele magazine unde erau planificate reduceri de prețuri. Din puținii bani câștigați, am trimis medicamente mamei, bunuri pentru băiat sau aparate video la membrii familiei- care pe atunci în România erau extrem de apreciate și foarte scumpe.
Anii 1987-1988. Am ajuns la New York, după mai multe tentative de a găsi un serviciu de inginer (toate finalizate cu întrebarea: “ce experiență aveți în SUA”) și care duceau la un final negativ de fiecare dată. Am început cariera mai întâi la un atelier de camioane grele, la reparații, unde am reparat frâne la început iar mai târziu am avansat la centrifugat pompe de injecție. Am mai lucrat și pe la diferite ca handy man (cel care le face pe toate), după care am fost acceptat în urma interviului ca inginer mecanic supervisor la Aeroportul Kennedy, așa cum am mai menționat la un răspuns anterior.
Apoi au urmat cele descrise anterior la o altă întrebare, în continuă ascendență, inclusiv funcția de inginer șef, Building Manager și Property manager la un număr de 4 buildinguri aflate în zona Wall Stret din New York. Toate acestea, în paralel cu Serviciul de Consultanță la alte companii. Au fost momente dificile, de la zilele petrecute sau lucrate în timp ce eram în lagăr - (când greșeam autobuzele aflate pe rampă, mai ales în timpul iernii, când îmi curgea în ochi vaselină topită sau mizeria inevitabilă a zăpezii murdare și topită ce se scurgea.
Atunci când lucram la fabricile chimice și doar dinții îmi rămâneau albi, restul fiind acoperit de un praf albastru. În aceea perioadă mi-am reproșat că am plecat de la o funcție de director cu aproape 500 de salariați și cu mașină la scară în permanență, pentru a trăi într-o situație așa degradabilă! Am fost mobilizat de cea mai puternică dorință: de a ajunge în USA, de a-mi aduce copilul aflat în România, ca acesta să poată urma școli de prestigiu și de a avea o viață mai ușoară. De a reuși să-mi aduc părinții acolo, măcar în vizită. Din păcate pe mama am pierdut-o în martie 1989 și nu m-a putut vizita, dar măcar tata a reușit să ajungă.
Care sunt persoanele cărora ați vrea să le mulțumiți pentru ceea ce este sau nu este astăzi George Știrbei?
Fără doar și poate - pe primul loc se află părinții mei. Fără ei, nu numai că nu aș fi existat, dar prin învățăturile lor, prin dorința lor acerbă ca eu să fiu educat (ca și pentru toți frații mei), să ridic ștacheta calității în tot ceea ce fac, inclusiv la o mai bună calitate a vieții – repet, fără impulsul și sprijinul lor, de orice natură, azi aș fi fost un om de rând și nu unul cu rezultate, așa cum mă consider - scuzată să îmi fie lipsa de modestie, a fi!
Apoi, sunt recunoscător primului meu învățător, Bogdan Popescu – din păcate plecat la Domnul la o vârstă tânără, care m-a învățat din clasa a I a până în clasa a III a, când a fost mutat la altă școală. L-am iubit pe acest învățător ca pe niciun alt dascăl din viața mea! Când am aflat că nu mai vine la școala mea, vreme de o săptămână am refuzat să mai merg la școală. Tata l-a chemat la noi acasă ca să mă convingă să merg în continuare la școală, chiar dacă el nu mai era învățătorul meu, lucru pe care l-am făcut după această discuție.
Apoi, de la ciclul 2, aș dori să-i mulțumesc și sunt recunoscător Directorului Școlii Generale Bleici – Iordăchescu - profesor de istorie, extrem de exigent și drept!
Voi continua cu dirigintele meu din timpul Liceului (Nicolae Bălcescu), actual Al. Lahovari, din Rm. Vâlcea, profesor de istorie, dl. Florea Rădulescu, despre care am mai amintit într-o întrebare anterioară. Din timpul facultății există o listă lungă cu nume de profesori, dintre care citez unul singur – Dimitrie Mangeron (cunoscut și ca Nea Mitică Mangeron) – profesor de matematici speciale și de mecanică, un om de o erudiție și faimă ieșite din comun! Evident, urmează familia, soția și băiatul care mi-au fost alături și care m-au sprijinit și suportat, alături și de alți membri ai familiei. Recunoștință și mulțumiri prietenilor care au fost și care mai sunt!
Când am zis de prieteni care au fost, am făcut referire la cei plecați dintre noi, la Ceruri, dar și la cei care au fost “prieteni” și care s-au retras, motivul fiind, din invidie. Am pierdut “prieteni” când am cumpărat prima casă, și atunci când am cumpărat o casă de vacanță, o mașină nouă, și când am luat doctoratul ș.a.m.d. Și nu în ultimul rând, sunt și voi fi recunoscător mulțumind neîncetat Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare și Sfintei Ana (mama Fecioarei) pentru ocrotirea din tot timpul vieții mele și până acum.
Visul românesc versus visul american
Viața v-a purtat prin multe locuri din lumea asta, dar eu aș vrea să vă întreb dacă dorul de România trece vreodată?
Răspunsul este, fără echivoc, NU! Indiferent în ce colț al lumii te-ai afla și te-ai aflat, indiferent de statutul fiecăruia acolo, indiferent cât de bine o duci acolo și oricât de frumos ar fi, nicăieri nu este mai bine ca acasă, în locurile unde te-ai născut, crescut, educat, unde fiecare dintre noi avem rădăcinile adânci ale familiei, ale neamului, ale țării.
Numai dacă nu te-ai născut în România, ai putea să fii indiferent de această țară binecuvântată de Dumnezeu cu atâtea bogății, peisaje, munți, râuri, câmpii, cu oameni minunați și cu o istorie dintotdeauna tumultoasă, cu obiceiuri și datini extrem de vii. În ceea ce mă privește, aș dori să vă spun că în anul 1979, am beneficiat de un program de 11 luni de specializare prin Berkeley University California și la sârșitul acestui program am avut oferte de a rămâne definitiv acolo, dar răspunsul a fost categoric, fără îndoială, fără falsitate, pornit din inimă:
Nu, nu voi rămâne definitiv în această țară a marilor făgăduințe și posibilități, până ce nu voi ajunge în țara mea, să îngenunchez pe pământul țării mele, să-l sărut, să îi simt mireasma în toată ființa mea, așa cum exista în toată gândirea mea. La sosire, pe aeroportul Otopeni, am atins instantaneu cu picioarele pământul, chiar așa am simțit și am procedat!
Aș începe cu visul românesc. Ferm convins, încă din copilărie, că un om poate realiza în viață cam tot ceea ce își dorește, viața mi-a fost călăuzită ca atare, cu eforturi mari, cu renunțări, perseverență, dăruire totală scopului urmărit. În perioada de aproape 40 de ani din România, având uneori și contribuția șansei, a norocului, pe lângă atributele de mai sus în reușită și ale înțelegerii balansate a capacității de a realiza, înfăptui aspirații și vise, pot să afirm că în general am realizat cele propuse, că am transformat imposibilul în posibil, ceea ce părea nerealizabil în realizabil, totul evident prin muncă asiduă, fie ea de studiu, managerială, de practicalitate și inovație.
Începând cu perioada studenției, când am fost șef de grupă, vicepreședinte și Șeful Comisiei Sociale din cadrul Uniunii Asociației Studențești, membru în Consiliul Profesoral, reprezentând cei 1200 de studenți ai Facultății.
După absolvire, am urcat treaptă cu treaptă în cariera profesională până la un nivel despre care am amintit în întrebările anterioare.
Visul standard american este acela de a avea o casă a ta personală. Nu am trăit o satisfacție mai mare - cred că în toată viața mea de până acum - decât aceea că după cumpărarea casei din cartierul Whitestone – Queens, al orașului New York, am construit un garaj de o dimensiune apreciabilă cu etaj, ca spațiu de depozitare a obiectelor de uzură temporară. Garajul l-am proiectat, am executat grinzile la sol, l-am instalat ajutat fiind și de fiul meu Radu-Florin Știrbei, pe atunci în vârstă de 11 ani.
Mi-am zis atunci, casa prin cumpărarea ei nu mi-a produs satisfacție sau mândrie, deoarece era construită de alții cu mult timp înaintea mea, în schimb am trăit o satisfacție enormă prin construirea garajului pe care l-am considerat ca fiind contribuția mea modestă la înfrumusețarea comunității și a orașului, realizat de mine, de mintea și cu mâinile mele. Mulți vecini și oameni din zonă, americani, m-au felicitat pentru reușită.
Apoi, fiecare treaptă în carieră și educație, întotdeauna ascendentă, faptul că am asigurat familiei mele, băiatului meu, o educație nu numai familială ci și universitară aleasă. Faptul că împreună cu soția și uneori cu fiul nostru, am călătorit în multe țări ale lumii, că am putut ajuta mulți oameni din afara familiei, că am realizat lucruri materiale atât în USA, cât și în România, satisfacția lucrului bine făcut-toate acestea mă duc la visul american îndeplinit.
"Mănăstirea Sfânta Ana este ctitorită de mine, împreună cu soția mea Paula-Știrbei și cu băiatul Radu-Florin Știrbei"
Ați construit la Giurgiuveni, comuna Golești, jud. Vâlcea, pe locurile pământești, o mănăstire de maici, cu hramul Sf. Ana, mama Maicii Domnului. De unde a venit această dorință? Ce va mai exista în cadrul acestui ansamblu monahal?
Mănăstirea Sfânta Ana se află la un km distanță de la Șoseaua Curtea de Argeș - Rm.Vâlcea, între satele Burluși- Piatra ale comunei Ciofrângeni, județul Argeș. Este situată într-un peisaj mirific în punctul “Livezi” al satului Giurgiuveni și este ridicată pe locurile natale ale familiei Știrbei. Este ctitorită de mine, împreună cu soția mea Paula-Știrbei și cu băiatul Radu-Florin Știrbei. Mănăstirea este dedicată părinților mei, Florea și Elisabeta Știrbei și este închinată Sfintei Ana - mama Fecioarei Maria.
Mănăstirea este ridicată din temelii de noi cei trei ctitori și prin contribuția făcută la donația părții lor de teren a fraților Ion (Ionel, Nelu, Știrbei) a surorii Elena (Nuți) Știrbei, a nepotului - băiatul fratelui Florea Știrbei, Dan Ovidiu Știrbei.
Construcția bisericii - precum și a Casei Chiliilor, laolaltă cu cea a Casei Memoriale Știrbei - a început în luna august 2020, fiind dată în folosință la data de 14 mai 2023, atunci când a avut loc prima slujbă arhierească. Evident, mai sunt multe lucrări de realizat acolo.Noua zidire pe care am ridicat-o acum este pentru mântuirea sufletelor noastre și ale părinților noștri, a urmașilor noștri, din veac în veac.
“Nihil sine Deo”. În toată viața mea, nu numai că am fost întotdeauna convins de existența Lui, dar i-am simțit mereu protecția și sprijinul"
Vorbind despre credință, mi-am amintit de celebrul pariu al lui Pascal care spune că, dacă crezi în Dumnezeu și el nu există, nu ai pierdut nimic. Dar, dacă există și nu crezi, ai pierdut totul. De câte ori v-a salvat credința?
Mai întâi doresc să spun câteva fraze despre Blaise Pascal(1623-1662), fost mare matematician și fizician care a devenit filozof (la fel de mare) în urma unei revelații în vis. A fost foarte religios și a adus o grămadă de contribuții științifice. Prin studiul hidraulicii a fost unul din inventatorii seringii (1650). Când avea 12 ani a demonstrat că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte, adică 180 grade.
A formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită și Legea lui Pascal, a descris paradoxul hidrostatic și legea vaselor comunicante, a formulat Teorema lui Pascal cu privire la hexagonul înscris într-un cerc, a avut contribuții majore la construcția de calculatoare mecanice, contribuții la teoria probabilității, a concepției de presiune și vid.
În anul 1654, în urma unei revelații religioase, Pascal abandonează științele exacte și se dedică filozofiei și religiei. A scris numeroase cărți în acest domeniu printre care: “Cugetări”, “Despre fericire”, “Scrisori provinciale”(publicată postum).
Scrierile sale îți pune mintea și imaginația la lucru. Este de neimaginat cum prin scrierile sale filozofice a reușit să răscolească în sec. XVII gândirile deja avansate ale filozofiei. Moare la numai 39 de ani, pe 19 august 1662, având cancer la stomac. Revenind la întrebarea dumneavoastră și având în vedere pariul marelui (și) filozof Blaise Pascal, aș putea afirma că “Nihil sine Deo” (nimic fără Dumnezeu) și că în toată viața mea, nu numai că am fost întotdeauna convins de existența Lui, dar i-am simțit mereu protecția și sprijinul. În același timp, am fost și sunt adeptul că Dumnezeu te ajută, dar „nu-ți bagă în traistă”. Te ajută atunci când și tu „împingi la roată”, când te ostenești și numai atunci când Dumnezeu „vede că te-ai poticnit”, te ajută prin căile și metodele pe care numai El le știe.
Întotdeauna am simțit și beneficiat de ajutor dumnezeiesc, mai ales atunci când am fost în situația descrisă mai sus. Filozofic vorbind, Dumnezeu este etern și infinit și că la orice întrebare avem răspunsul - Dumnezeu. În viață am avut multe cumpene și numai puterea dumnezeiască, Dumnezeu prin el însăși, ori prin îngerii Lui, m-au ocrotit și salvat.
SURSĂ FOTO: Arhivă personală George Știrbei
CITIȚI:
