Aşezat la îngânarea dealurilor cu câmpia, Piteştiul se ridică pe verticală cu semeţia cu care voievozii vremurilor vechi se înălţau în scări , măsurându-şi din ochi pământurile întinse, până la Marea cea Mare.
Atestată documentar la 20 mai 1388, printr-un hrisov dat de domnitorul Mircea cel Bătrân, de atunci, spre deosebire de Câmpulung-Muscel sau Curtea de Argeş, urbea a respirat aerul liniştit al aşezărilor neangajate politic sau militar în viforul timpului. De aceea, azi, Piteştiul este cunoscut mai ales datorită autoturismelor Dacia, pădurii şi parcului Trivale, lalelelor şi...lui Dobrin.
Aflat la 120 km de Bucureşti, dintotdeauna oraşul s-a găsit la întretăierea unor drumuri comerciale şi căi de comunicaţie care asigurau multiple şi permanente legături între localităţile de câmpie, deal şi munte, între estul şi vestul Ţării Româneşti, între aceasta şi Transilvania (prin culoarul Rucăr-Bran), apoi, prin defileul Oltului şi al Dunării la sud; între Europa Centrală şi Peninsulele Balcanice. De aceea, pe aici, toţi par a fi trecut doar!
Totuşi, în secolul al XV-lea, se număra printre oraşele principale ale Ţării Româneşti. Cel mai activ schimb comercial l-a avut cu braşovenii, care aduceau produse meşteşugăreşti şi încărcau de aici budane cu vin, măsurat din vremea lui Constantin Brâncoveanu cu „vadra de Piteşti”. În secolul al XVII-lea avea han mare pentru popasul negustorilor care veneau la târgul săptămânal şi de peste Dunăre.
În veacurile următoare aşezarea a continuat să se dezvolte lent, meşteşugurile, comerţul, viticultura şi pomicultura continuând să fie principalele ocupaţii ale locuitorilor. În sec. al XIX-lea, în localitate şi-a desfăşurat activitatea trupa teatrală condusă de C. Halepin. Tot aici sau în apropiere au trăit un timp cărturari vestiţi ca Dinicu Golescu, Iordache Golescu sau scriitori ca Al. Davila (1862-1929).
În tot acest timp, nici o bătălie nu s-a dat la Piteşti, nici un pact de pace nu s-a semnat aici, negustorii şi-au trecut doar caravanele încărcate cu mărfuri în susul şi-n josul ţării, iar voievozii şi-au ridicat cetăţi şi-au zidit ctitorii ceva mai sus, la poalele munţilor. Iureşul luptelor cu strigăte, fornăit de cai şi stoluri de săgeţi, acolo se făcea auzit. Se apărau hotarele...
Aici era o zonă de pace şi relativă acalmie. Probabil se construia. Astfel încât, uşor-uşor, Piteştiul a ajuns ceea ce este: un oraş în toată puterea cuvântului.Şi ca să nu pribegească ori să nu lâncezească plictisiţi în oraşul lor, piteştenii şi-au făcut propriile locuri de refugiu pe care călătorul nu le ştie. Un localnic, însă, vă poate spune taine şi vă poate arăta locuri nebănuit de frumoase. Despre ele, ca o continuare, vom povesti în reportajul viitor.
