La numai câteva zile după minivacanța de 1 Mai, așadar după o recreație a trupului și a spiritului, sâmbătă, 5 mai 2018, la Caracal, a început a opta ediție a Festivalului de Teatru Ștefan Iordache, un festival al minții, al sufletului și al nevoii de cultură, ediția din acest an fiind dedicată maestrului Horațiu Mălăele.
Organizatori au fost, ca de fiecare dată, Mișcarea de Rezistență, Consiliul Județean Olt, Primăria Municipiului Caracal și Consiliul Local al Municipiului Caracal, în tandem cu efortul a doi oameni minunați îndrăgostiți de cultură și artă: Marius Tucă și Marina Constantinescu.
Festivalul a fost deschis de Teatrul de Comedie din București, cu piesa ”Fierarii”, în regia lui Horațiu Mălăele. În rol principal (alături de cunoscuții săi colegi George Mihăiță, Maia Morgenstern și Mircea Rusu), Mălăele are același joc scenic unic, exploziv, vulcanic, joc care-l face să fie unul dintre cei mai bine cotați actori români contemporani.
Ieri după-amiază, cu puțină vreme înaintea celei de-a doua seară de spectacol, o ploie scurtă, de vară, a răcorit și spălat asfaltul încins și pomii orașului, lăsând în urmă parfumul discret al florilor de salcâm. În apropierea orei de începere a spectacolului ”Ținutul din miezul verii”, al Teatrului Mic din Capitală, grupuri-grupuri de caracaleni se constituiseră deja în fața teatrului vorbind de-ale lor (pe oltenește!), în așteptarea gongului de început.
Printre ei, trei fete-cucuiete gureșe ca vrăbiile, frumoase și proaspete ca florile și vesele ca zâmbetul larg al soarelui de mai, culeseseră deja mierea și parfumul salcâmilor, umplându-și brațele tinere cu ramuri albe de flori amețitor de parfumate.
În sală, la ora 18, se sting luminile. Liniște deplină. Începe piesa, o piesă grea, frământată, apăsătoare, cu oameni și destine întrerupte, frânte, șerpuite, unele cu amăgitor licăr de speranță, ca în final totul să se prăbușească sub vocea profetică, de tunet, a unei mame crude, depresivă și ironică: ”Când se va duce dracului totul, eu tot aici o să fiu!”
Preț de trei ceasuri (cu pauză) oltenii au rămas pironiți în fotolii, respirând numai, fascinați de jocul viu, dinamic, convingător al celor de pe scenă. Replici dure (uneori fără perdea) spuse când în șoaptă, când strigat în urechea celor prezenți, răsturnări de situație, stări nevrotice, de demență, alternând cu pasiuni și relații nepotrivite (de la incest până la corupere de minori), toate au captat constant atenția celor din sală, făcându-i să uite, pe toată întinderea spectacolului, că ar mai exista și altă lume în afară, alta decât cea însuflețită până la pragul palpabil al realului de jocul magnific al acorilor Teatrului Mic.
La final, dezmeticiți din vrajă, oltenii se regrupează în fața teatrului pentru ”schimb de impresii culturale”. La fel de vesele ca la sosire, cele trei fete-cucuiete se zbenguiesc printre ei, fără argintul florilor în mâini, cu mirosul însă rămas impregnat în păr, pe piele și pe haine.
Sub geana abia întredeschisă a nopții toți pornesc alene spre case. În urma lor rămâne orașul înfășurat în arome și versul melodios al lui Tudor Gheorghe: ”Au înnebunit salcâmii și tu vrei să fu cuminte….”
