Într-un text publicat în Le Figaro, Henri Guaino evidenţiază analogii între situaţia internaţională născută în urma războiului din Ucraina şi starea Europei în iulie 1914. In timp ce observă războiul Moscovei și discursul acum marțial al Washingtonului, el este alarmat de întărirea pozițiilor opuse care nu lasă loc inițiativei diplomatice și detensionării.
„Declanșarea războiului din 14-18, scrie el, nu este un roman Agatha Christie (…) Nu există nicio armă a crimei în această poveste, sau mai degrabă există una pentru fiecare personaj principal. Privită în această lumină, izbucnirea războiului nu a fost o crimă, ci o tragedie. În 1914, niciun lider european nu era dement, nimeni nu dorea un război mondial care să ucidă douăzeci de milioane de oameni, dar împreună l-au început. Și la vremea Tratatului de la Versailles nimeni nu dorea un alt război mondial care să ucidă șaizeci de milioane de oameni, dar, toți împreună, încă înarmau mașina infernală care urma să ducă la el.
Încă din 7 septembrie 1914, după doar o lună de război, șeful Statului Major General german care pledase atât de mult ca Germania să atace înainte de a fi atacată i-a scris soției sale: „Ce torente de sânge au curs (...) am impresia că sunt responsabil pentru toate aceste orori și totuși nu aș putea acționa altfel.
„Nu puteam să fac altfel”: fraza spune totul despre angrenajele care duc la război. Angrenaj care este în primul rând cel prin care fiecare popor începe să împrumute celuilalt propriile motive ascunse, intențiile sale nerecunoscute, sentimentele pe care el însuși le trăiește față de el. Aceasta este ceea ce face Occidentul astăzi față de Rusia și asta face Rusia față de Occident. Occidentul s-a convins că, dacă Rusia ar câștiga în Ucraina, nu ar exista limite pentru voința sa de a domina. În schimb, Rusia s-a convins că, dacă Occidentul ar prelua Ucraina în tabăra sa, ea ar fi cea care nu și-ar mai susține ambiția hegemonică.
Prin extinderea NATO la toate fostele țări estice până la țările baltice, prin transformarea Alianței Atlantice într-o alianță anti-rusă, prin împingerea granițelor Uniunii Europene la cele ale Rusiei, Statele Unite și Uniunea Europeană au a trezit la ruși sentimentul de încercuire care a stat la rădăcina atâtor războaie europene. Sprijinul occidental pentru revoluția Maidan din 2014 împotriva unui guvern ucrainean pro-rus le-a dovedit rușilor că temerile lor sunt bine întemeiate. Anexarea Crimeei de către Rusia și sprijinul său pentru separatiștii din Donbass au dat, la rândul lor, Occidentului sentimentul că amenințarea rusă este reală și că Ucraina ar trebui să fie înarmată, ceea ce a convins Rusia și mai mult că Occidentul a amenințat-o . Acordul de parteneriat strategic încheiat între Statele Unite și Ucraina la 10 noiembrie 2021, pecetluind o alianță a celor două țări îndreptată în mod explicit împotriva Rusiei și promițând intrarea Ucrainei în NATO, a încheiat convingerea Rusiei că trebuie să atace înainte ca presupusul adversar să poată fi în stare să facă asta. Aceasta este angrenajul din 1914 în toată puritatea sa înfricoșătoare.
Ca întotdeauna, tocmai în mentalitățile, imaginația și psihologia popoarelor trebuie să căutăm originea. Cum ar putea Polonia, de patru ori dezmembrată, de patru ori împărțită în trei secole, sau Lituania care a fost anexată timp de două secole de Rusia, sau Finlanda amputată în 1939, sau țările care au trăit o jumătate de secol sub jugul sovietic, cum ar putea ele să nu fie speriate la prima amenințare care vine dinspre Est?
Și, la rândul ei, cum ar putea Rusia, care a fost nevoită atât de des să lupte pentru a limita împingerea Occidentului către Est și care a fost ruptă de secole între fascinația sa și repulsia față de civilizația occidentală, să nu experimenteze neliniștea existențială în fata unei Ucraine care devine cap de pod pentru occidentalizarea lumii rusești? „Nu diferențele, ci pierderea lor duce la o rivalitate nebună, la lupta totală între oameni”, spune René Girard. A amenința lucrurile prin care rusul vrea să rămână rus nu înseamna a ne asuma riscul acestei „rivalități nebunești”?
Acest război este, prin Ucraina martirizată, un război între Occident și Rusia care poate duce la o confruntare directă printr-o escaladare necontrolată.
Occidentul vede prea multă nostalgie pentru URSS și nu suficientă pentru slavofilism, adică Rusia eternă, așa cum se vede ea pe sine cu miturile ei. Alexandre Koyré a consacrat o carte profundă acestui curent din care s-a născut marea literatură rusă și conștiința națională la începutul secolului al XIX-lea când „ajutând naționalismul instinctiv, un naționalism conștient ajunsese să vadă între Rusia și Occident o opoziție de esență". Slavofilismul, acest sentiment de superioritate spirituală și morală în fața Occidentului, a fost în strigătul sincer al lui Soljenițîn către studenții de la Harvard în 1978: „Nu, nu aș lua societatea voastră drept model pentru transformarea societății mele”
Această Rusie poate că nu vede războiul din Ucraina ca pe un război de invazie, ci ca pe un război de secesiune. Secesiunea de leagănul lumii rusești, de țara unde s-a jucat atât de des soarta Rusiei, unde a respins polonezii și armatele lui Hitler. Secesiunea politică, culturală și chiar spirituală de când în 2018 Biserica Ortodoxă Ucraineană s-a eliberat de sub tutela Patriarhiei Moscovei. Iar războaiele de secesiune sunt cele mai grave.
În orice caz, un lucru este cert: acest război este, prin Ucraina martirizată, un război între Occident și Rusia care poate duce la o confruntare directă printr-o escaladare necontrolată. Războiul a fost întotdeauna eliberarea a tot ceea ce există în natura umană de sălbăticie și instinct ucigaș, o ascensiune la extreme care sfârșește întotdeauna prin cuprinde deopotrivă combatanții și liderii în ciuda lor. Nici Churchill, nici Roosevelt nu crezuseră că într-o zi vor ordona bombardarea masivă a orașelor germane pentru a sparge moralul populației, nici Truman că va ajunge în 1945 să recurgă la bomba atomică pentru a sparge rezistența japoneză. Kennedy, când a trimis câteva sute de consilieri militari în Vietnam în 1961, nu a crezut că opt ani mai târziu America va angaja acolo mai mult de jumătate de milion de oameni, va efectua acolo bombardamente masive cu napalm și va fi responsabilă pentru masacrul unor sate întregi.
Dacă Războiul Rece nu a dus la al Treilea Război Mondial, este pentru că niciunul dintre protagoniștii săi nu a căutat vreodată să-l încolțească pe celălalt. În cele mai grave crize, fiecare avea grijă ca celălalt să aibă o cale de ieșire. Astăzi, dimpotrivă, Statele Unite și aliații săi vor să pună la colț Rusia.
Când perspectiva aderării Finlandei, Suediei, Moldovei și Georgiei la NATO pe lângă cea a Ucrainei este fluturată în fața ei, când secretarul american al Apărării declară că statele SUA „doresc să vadă Rusia slăbită până la punctul în care nu mai poate face genul de lucruri pe care le-a făcut prin invadarea Ucrainei”, în timp ce președintele SUA se complace să-l numească pe președintele rus "un măcelar", când declară că „pentru dragostea lui Dumnezeu, acest om nu poate rămâne la putere” și cere Congresului 20 de miliarde de dolari în plus față de cei 3,5 dolari miliarde cheltuite deja de Statele Unite pentru aprovizionarea în masă cu tancuri, avioane, rachete, tunuri, drone către ucraineni, înțelegem că strategia care vizează încolțirea Rusiei nu mai are limite.
Dar ea subestimează rezistența poporului rus, la fel cum rușii au subestimat rezistența ucrainenilor. A încolți Rusia înseamnă a o împinge să supraliciteze prin violență. Cat de departe? Război total, chimic, nuclear?
Până la provocarea unui nou război rece între Occident și toți cei din lume care, amintindu-și de Kosovo, Irak, Afganistan, Libia, cred că, dacă Rusia va fi încolțită, vor fi și ei pentru că nu va mai exista nicio limită la ispita hegemonică a Statele Unite: India care nu condamnă Rusia și care se gândește la Kashmir, China care denunță violent „politicile coercitive” ale Occidentului pentru că știe că dacă Rusia se prăbușește se va regăsi în prima linie, Brazilia care, prin voce al lui Lula, spune că „un război nu are niciodată o singură persoană responsabilă”, și toți ceilalți din Asia, din Orientul Mijlociu, din Africa care refuză să sancționeze Rusia.
A face totul pentru a încolți Rusia nu înseamnă salvarea ordinii mondiale, ci o dinamitează. Când Rusia a fost alungată din toate forurile internaționale și acestea s-au dezintegrat la fel ca Liga Națiunilor la începutul anilor 1930, ce va mai rămâne din ordinea mondială?
Găsirea unui vinovat ne mângâie în validitatea atitudinii noastre și, în acest caz, avem un vinovat desemnat, un autocrat nemilos, întruchiparea răului. Dar binele versus răul este spiritul cruciadei: „Omorâți-i pe toți și Dumnezeu îi va recunoaște pe ai lui”. În loc să ridice vocea pentru a evita această nebunie și pentru a opri masacrele, Uniunea Europeană calcă pe urmele Statelor Unite în escaladarea războiului său prin procură. Dar ce vor face europenii și Statele Unite împotriva zidului războiului total? Cu obuze nucleare și arme nucleare tactice de putere redusă, pasul nu este atât de mare. Si după? După aceea, orice se poate întâmpla: ciclul tragic al violenței mimetice pe care nimeni nu și-ar fi dorit-o, dar la care ar fi contribuit toată lumea și care ar putea distruge Europa și poate omenirea sau capitularea de la Munchen a puterilor occidentale care poate nu vor să riște ce e mai rău pentru Ucraina, sau poate chiar pentru țările baltice sau Polonia.
„Dacă Ucraina va supraviețui și prosperă, nu trebuie să fie avanpostul uneia dintre părți una împotriva celeilalte. Ea trebuie să fie o punte între ei. Occidentul trebuie să înțeleagă că pentru Rusia Ucraina nu poate fi niciodată o simplă țară străină.” avertiza Henry Kissinger în 2014.
Prin neutralitatea sa, Finlanda a putut să rămână liberă și suverană între cele două blocuri în timpul Războiului Rece. Prin neutralitatea sa, Austria a devenit din nou o țară liberă și suverană în 1955.
A face concesii Rusiei astăzi înseamnă a te supune legii celui mai puternic. A nu face nimic înseamnă a respecta legea celui mai nebun
A face concesii Rusiei astăzi înseamnă a te supune legii celui mai puternic. A nu face nimic înseamnă a respecta legea celui mai nebun. Dilemă tragică. O dilemă ca aceasta, a fost trăită în Rezistența franceză de poetul René Char:
„Am asistat, la câteva sute de metri distanță, la execuția lui B. Tot ce trebuia să fac a fost să apas trăgaciul pistolului-mitralieră și ar putut fi salvat! Eram pe înălțimile Cerestei (…) cel puțin egal ca număr cu SS. Ei nu știu că suntem acolo. Ochilor care peste tot în jurul meu implorau semnalul de deschidere a focului, am clătinat din cap nu (…) Nu am dat semnalul pentru că acest sat trebuia cruțat cu orice preț. Ce este un sat? Un sat ca oricare altul?” Și noi, ce vom răspunde privirilor care ne imploră să oprim nenorocirea pe care noi am fabricat-o?
