Acum, că se va consuma și febra Centenarului – legitimă, desigur, dar atât de folosită de toți, inclusiv de aceia care nici nu cunosc, nici nu înțeleg și nici nu iubesc această țară – sunt curioasă de ce ne vom mai agăța, cu disperarea înecatului care caută bula de aer, ca să nu fim obligați să ne uităm de-adevăratelea în jur și să vedem ce dezastru populează viețile noastre.
Acum, că sigla 100 nu va mai avea ecou pe niciun afiș, pe nicio sponsorizare mințită de la vreun minister, pe nicio poartă de instituție la care, oricum, nu se poate bate decât cu picioarele – inutil, bineînțeles –, pe nicio față de proaspăt intelectualizat care se păcălește că și oglinda de acasă va crede noua sa înfățișare cultă și naționalistă, sunt curioasă care va deveni noul motto – scris sau povestit – al campaniilor care, de fapt, nu susțin nimic, al sponsorizărilor din bani publici care aproape că se duc ca apa pe scurgerea perfect desfundată a unei case în care nu mai locuiește nimeni.
„Se împlinesc 100 de ani de la Centenar”, spunea o doamnă moderator, la o emisiune televizată, preluată și de un post de radio, ascultată de un taximetrist supărat pe toate: și pe țară și pe conducători și pe unghiile lui și pe cei pe care îi ducea cu mașina.
O greșeală nici măcar atât de mare, dacă stăm să ne gândim că, de fapt, un procent covârșitor al populației nu știe ce s-a întâmplat la 1 Decembrie și, cu atât mai puțin, înțelege acest nou cuvânt al limbii române, Centenar, auzit ca pretext pentru minciună electorală și socială mai des decât tragicul și mincinosul Bună ziua.
În rest, toate bune. A nins pe 27 spre 28 noiembrie. Cu coduri meteorologice în vigoare. Mă mir că nu și cu școli închise de primari care au căzut în scaunul funcției ca merele din pom: fără să gândească și să se poată ridica de la pământ prin fapte.
O ninsoare perfect normală, nici măcar prea agresivă, dar care, cum altfel?, a „paralizat” traficul din Capitală, a mărit numărul de apeluri la 112, a îngreunat circulația pietonilor (pe care trotuare??) și așa mai departe.
„Iarna n-a mai avut răbdare”, titra un post de știri, isteric, încercând să aducă aminte, poate, de vestitul timp care n-a mai avut răbdare.
Dacă ningea peste două zile, legal adică, după 1 Decembrie, ștergeau cu pastă corectoare acest titlu din arhive.
De fapt, dacă mă gândesc bine, dacă ningea chiar de Ziua Națională, începeau dezbaterile cu privire la semne divine, la rune și la astre care au făcut în așa fel încât tocmai această zi să fie albită de bieții fulgi de nea, niciodată oportuni în viețile noastre.
Cod galben de normalitate în meteorologie și cod roșu de ipocrizie în aproape toate celelalte sfere de interes și de dezbatere ale acestei țări care ne e țară, ale acestui pământ care ne e pământ și care ține de cald și picioarelor noastre grăbite și frunților amorțite din el.
Nu ne mai putem bucura curat nici de Ziua Națională, nici de ninsoarea banală, nici de oglinda care nu mai minte că suntem tineri.
Topoganul pe care cădem e, în ciuda vremii de afară, perfect uscat. Și ne duce jos de tot, unde nu ne mai așteaptă nimeni.
Se aud din depărtare o fanfară și un onor militar.
Și un creion de funcționar ce șterge cu poftă suta de pe toate tipăriturile din acest an din care, iarăși, nu se vor alege prea multe fapte pentru cartea de istorie de mâine...
