„A trăi Învierea înseamnă a fi atent la adâncul ei de lumină”, spune părintele Constantin Necula, într-un interviu pentru Tribuna.
Îndrăgitul preot sibian crede că nu va fi imposibil să trăim zilele Paștilor cu bucurie în suflet, că e important să rămânem dătători de pace unei lumi neîmpăcate cu sine și Dumnezeu.
Prof univ. dr. Constantin Necula îi roagă pe oameni să rămână în case. Nu din frica morții, ci pentru că-și iubesc viața.
Despre Paști, Înviere, credință, Biserică și vremurile dificile de acum, într-un interviu eveniment.
- Suntem în Săptămâna Patimilor, iar de Sfintele Paști ne mai despart câteva zile. Cât este de grea această perioadă pentru biserică și pentru credincioși, având în vedere situația actuală, când toate lăcașurile de cult sunt închise?
Constantin Necula: E o perioadă în care ne smerește lipsa efortului și a tensiunii de altă dată. E dificilă munca de teren de acum, dar nu se compară cu zilele în care eram prinși între dorința de spovedanie a credincioșilor și programul liturgic încărcat, parte integrantă a așteptării Învierii Domnului. Sunt închise locașurile, dar munca pastorală este deschisă, eforturile de a ține în „priza” praznicului comunitățile noastre parohiale sunt la fel. Nu e greu, dar nici ușor. Înțelegem toți că e o chemare în plus la mai multă atenție pastorală și la mai multă sinceritate în ce privește propovăduirea și rugăciunea.
- Credincioșii sunt, fizic, mai departe ca niciodată de biserici. Această despărțire poate însemna, în mod paradoxal, o mai mare apropiere a oamenilor de biserică, o întoarcere către credință?
C. N.: Este posibil. Dar poate fi și o lecție de distanță care crește responsabilitatea socială și pastorală. Eu știu că aceia care aveau în prim-plan iubirea de slujbă și așezarea sufletească pentru primirea lui Hristos ca Paște sunt foarte afectați de aceste măsuri restrictive. Nimeni nu spune că asta ar fi semn de normalitate. Dar nici perioada prin care trecem nu este una de normalitate. Avem de învățat, nu doar în plan uman, foarte mult din această provocare. Una din lecții este aceea a ascultării civice, ascultare care a fost identificată de Însuși Domnul Hristos în acele cuvinte celebre- „dați ce este al Cezarului, Cezarului și cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”- care aplicate corect ne-ar fi scutit de multe dictaturi ori devieri ideologice.
„Acum suntem toți în linia întâi”
- Cum se vor putea bucura credincioșii de Slujba de Înviere, dacă nu vor putea fi lângă biserici?
C. N.: Depinde mult de capacitatea fiecărui creștin de a-și asuma statura mărturisirii sale. Cred că încă o lecție – de aceea spuneam că nu doar în plan uman ne luăm învățătură în zilele acestea – este aducerea aminte a zorilor Învierii din chiar ziua Învierii. Efortul femeilor de a-L urma pe Hristos părea că nu mai poate fi obiectivat. Și totuși femeile mironosițe, Maria Magdalena, Luca, Cleopa și Apostolii, în sfârșit, nu erau în afara aflării Învierii – esența Prăznuirii noastre. A trăi Învierea înseamnă a fi atent la adâncul ei de lumină. Și în alți ani cei care sunt acum în linia întâi erau tot în linia întâi. Acum suntem toți. Să învățăm acum să prețuim ceea ce ne lipsește.
- Cum ar trebui să ne rugăm în această perioadă?
C. N.: Rugăciunea de pocăință, de părere de rău, îmi pare acum cea mai importantă. În contextul acesta al Covid-ului 19 am început, sper, să ne punem întrebări și asupra greșelilor noastre. Ca oameni și ca sistem. Se văd fisurile și ruperile din rezistența acestora. Vedem că nu banii sunt problema, ci gestionarea lor. Că nu diplomele sunt problema, ci caracterele pe care se afișează știința dobândită. Că demisiile sunt efecte ale unei supraîncărcări de tensiune sufletească, cea mai proastă gestionare a pandemiei fiind aspectul ei de psihiatrie socială. Atunci, rugăciunea și meditația la cuvântul lui Dumnezeu se asumă pentru vindecarea acestor aspecte și pentru așezarea lor dinaintea voii lui Dumnezeu. Ori pocăința le asumă pe toate. Nu o părere de rău lașă și fără fundament, ci una vie, smerită și asumată, care să cuprindă în ea fervoarea credinței și echilibrul nădejdii.
- Ce ar trebui să însemne Paștile și Învierea pentru noi, mai ales acum?
C. N.: Ceea ce înseamnă mereu și mereu: Învierea Domnului Hristos! Biruirea morții acesteia de care ne temem mai mult decât orice. Biruința împotriva comodității noastre neroditoare. Învierea de anul acesta are cu sine și conotația unui post dublat de carantină. Un soi de sihăstrie împreună cu aceia pe care-i iubim și ne sunt familie. Cred, personal, că aici a fost restartarea responsabilității noastre. Reasumarea familiei. Inclusiv prin asumarea distanței sociale, pentru protejarea celor mai în vârstă. Cu alte cuvinte și Paștile acesta este despre Hristos și despre familie.
„Biserica este una din contribuțiile cele mai importante la starea de fapt din Țară”
- Credeți că au fost prea dure restricțiile impuse în privința slujbelor? Cum a răspuns Biserica la regulile impuse de Stat?
C. N.: Repet. Cred că nu este o situație normală de viață. De aceea nici soluțiile nu puteau fii impuse cu ușurință. Multe erau inevitabile. Biserica a răspuns corect, în funcție de evoluția stării de izolare. A parcurs perioada cu persoane acceptate în locaș, apoi a slujit pe scări sau în afara locașului și acum își împlinește menirea de maică a Neamului din izolarea indicată de lege. Greșelile din teren pot costa foarte mult și cele câteva excepții ne-au dovedit că soluția așezării în sihăstria fizică a momentului e soluția corectă. Am ascultat, mai ales în ultimele zile, tot soiul de argumentări ale ieșirii din stare de izolare la vremea Paștelui, mai ales excesul unora de a cere locașuri deschise, mulțimi adunate cu orice preț. Actualele norme – care încă nu sunt bătute în cuie – efortul patriarhiei de a găsi cea mai echilibrată soluție – cu riscurile media pe care le-am văzut - mi-au adus aminte cât de greu este să lucrezi în favoarea oamenilor fără să expui oamenii. Ca orice instituție din Statul Român, și Biserica își caută ritmul în care poate menține vie nădejdea cuminte a oamenilor. Valul de opoziție și jignirile fac parte din efortul articulării unei soluții viabile. Învățăm și ținem minte. Sper să nu mai avem vreodată nevoie de un astfel de efort. Cred, personal, că nu va fi imposibil să trăim zilele Paștilor cu bucurie în suflet. Sunt bucuros de modul în care Biserica și-a asumat misiunea. Nu doar spiritual, ci și material. Zidul de izolare pe care l-a asumat și caută să și-l asume foarte ferm Biserica este una din contribuțiile cele mai importante la starea de fapt din Țară.
- Cum simte un preot slujirea într-o biserică goală, fără credincioși? Cât este de dificil?
C. N.: Nu e dificil deloc. Biserica are în construcția ei isihia, liniștea. Cumințenia spațiului bisericii este des agresată de necumințenia oamenilor. Nu poate să-ți pară rău că e liniște. Nădăjduim că nu e liniștea dinaintea furtunii, ci liniștea care evită furtuna. Sper ca oamenii să-și hrănească liniștea din liniștea Bisericii. Cred că e important să rămânem dătători de pace unei lumi neîmpăcate cu sine și Dumnezeu.
- Vă imaginați prima zi în care se vor redeschide bisericile? Cum credeți că va fi?
C. N.: Nu cred că va fi altceva decât bucuria întoarcerii Acasă, venirii Acasă. Și sunt convins că bisericile nu se închid ci doar își limitează capacitatea de găzduire a oamenilor pentru a nu forța încărcarea capacității de internare din spitale. Vom povesti, cu ajutorul lui Dumnezeu, atunci despre ce va fi.
Constatăm că facem pași pe Lună, dar ne e greu să învingem un „nevăzut”
- Multe voci spun că lumea nu va mai fi la fel după această criză, că oamenii își vor reevalua prioritățile și își vor re-ierarhiza valorile. Credeți că oamenii se vor schimba substanțial după această experiență?
C. N.: Numai la cei care își vor lua în serios lecțiile din această perioadă se vor simți schimbări. Mă uit la câte unul sau altul, sfidând legea și logica grea a momentului. Nu-i văd asumând schimbări. Ba chiar îi cred promotorii ideii de „v-am spus eu că nu a fost așa de grav”. Vor fi sigur schimbări în modelele economice ale lumii. Sunt convins că asistăm la moartea unor oameni, dar și la dărâmarea unor idoli pe care-i credeam veșnici. Constatăm că facem pași pe Lună, dar ne e greu să învingem un „nevăzut”. Dar asta nu e de ieri de azi. Poate că vom învăța să luăm în serios sănătatea personală, să încurajăm vocațiile reale, să dezvoltăm rețelele de consiliere în carieră ale tinerilor în funcție de vocațiile lor reale, nu de pilele și relațiile și ambițiile din sistem. O să observăm împreună dacă schimbările vor fi ample. Cert este că pentru unii Covid e moarte. Pentru alții agonie și înviere. Pentru unii simplă ipostază politică ori de afaceri. În macro însă lumea nu mai este deja la fel... Sufletul meu plânge pentru cei plecați.
- Ce le transmiteți celor care se tem ? Cum își pot învinge frica?
C. N.: Greu de dat un răspuns. Pentru fiecare frica are un alt fel de izvor în subconștient ori în conștientizarea unei stări de lucruri dificile. Una este frica medicilor din linia întâi și alta a ipohondrului intoxicat cu fake-news-urile momentului. Una este frica mamei pentru copilul său și alta frica unuia ce pierde acum oportunități de afaceri. Frici și frici. Pentru cele reale cred că răspunsul vine numai din dialogul cu un profesionist în domeniul consilierii ori cu un om de încredere din anturaj. Omul încercat de viață e soluția la cel care înfricoșează de încercările vieții.
- Cum îi ajută biserica Ortodoxă pe cei care în această perioadă au probleme?
C. N.: În primul rând ține legătura cu oamenii prin mijloacele tehnice adecvate. Nu. Nu mă refer doar la transmiterea slujbelor, ci la întreagă panoplia de nevoie comunicațională pe care o dezvoltă oamenii acum, în perioadă de stres social. Vaccinarea cu frică a populației poate naște efecte mult mi grave decât își închipuie inconștienții care acționează fără scrupule în domeniu. Apoi acțiunile sociale sunt prioritare. Hrănirea celor care sunt în nevoi, ajutorarea familiilor cu mulți copii, ajutorul acordat celor aflați în situații de risc. Și nu în ultimul rând Biserica Ortodoxă Română a oferit un plus de finanțare multor instituții medicale ori de intervenție în astfel de situații dificile. Nu e prima dată. Dar cred că de data aceasta Biserica trebuie să lase la o parte smerenia și să spună ce face. Nu pentru apărare, ci pentru a-i încuraja și pe cei care o critică să facă mai mult și mai bine decât ea. Mă refer acum doar la ajutoarele care pot fi exprimate și văzute, contabilizate. Ceea ce nu se vede este și ceea ce va rezista cel mai mult. Cuvintele de încurajare, de mângâiere acolo unde este cazul. Trăim într-o incredibilă depresie socială de tandrețe. Ne-au prezentat cifre, procente și ne-au emoționat cu exemple din alte țări ca și cum lucrurile de lângă noi nu au importanță. Biserica sper să-și întărească hotărârea de a-i ajuta pe oameni să se iubească și să se respecte și între crize.
- Pe internet, le citiți copiilor povești. Cum au primit cei mici acest experiment?
C. N.: Nu știu că nu ne-am aflat încă să ne vedem. Văd că poveștile, care desigur nu sunt cele mai frumoase din lume, sunt accesate și citite. Mă bucur tare. Nu sunt decât unul dintre cei care vor să mai însenineze lumea. Este un efort pe care-l realizează mult mai bine actorii noștri de la Teatrul Național Radu Stanca. Eu nu pot decât să-i ascult și când pot să rodesc un gând bun cu propria rostire.
- Înainte de această criză, oamenii vă puteau întâlni în sălile pline în care le vorbeați și în care vi se puteau adresa. Unde vă pot găsi acum cei care vor să vă asculte?
C. N.: Rămân „cercetabil” virtual, pe mijlocele de comunicare ale Bisericii (Doxologia ori Trinitas), în emisiunile și transmisiunile de la TVR 1, pe alte canale de televiziune. Mi-am păstrat colaborarea la Radio Actualități (rubrica Farul de Noapte) și am acordat interviuri pentru o serie de alte radiouri. Pregătesc o emisiune strașnică alături de Dan Negru și Daniel Buzdugan (pentru Doxologia) și încă un Tucă Show cu omul care, jurnalistic, mi-a oferit de multe ori speranța că nu-i totul pierdut pentru presa din România, Domnul Marius Tucă. Oricum efortul de a comunica oamenilor bucuria de a fi creștin nu se încheie cu Prăznuirea Învierii din anul acesta, nu.
„România e ca un convoi de nedumeriți”
- Este aceasta una dintre cele mai grele perioade din istoria modernă a omenirii?
C. N.: Este prin acompaniamentul strident din media de care dispune din preaplin. În realitate pandemia aceasta nu trebuie să ne facă să uităm de criza din Siria și urmările ei în plan umanitar, de încălcările democrației din state ale lumii cu pretenții, nu trebuie să ne facă să uităm de combaterea violenței împotriva persoanelor fragile și rănite și de efortul de a ține copiii în siguranța zilei de mâine. Este o perioadă grea și pentru că se folosesc de ea oameni fără nici un scrupul pentru a-și împlini programul ideologic ori învârteala economică. Este grea pentru că ni se cere să ne aducem aminte că suntem oameni după ce am fost dresați, multă vreme, că am fi roboți.
- Cum credeți că va depăși România acest moment?
C. N.: Doar munca serioasă și susținută, evitarea politizării momentului și menținerea unui echilibru social în măsurile economice de care avem nevoie pot aduce României plusul de curaj de care are nevoie să își revină. Și dacă învățăm lecția momentului: profesionalizarea liniei întâi în intervenții! Merg bâlbele politice prin studiouri și declarații, dar în linia întâi, în viața reală și dinamică a intervenției sociale, sanitare, școlare ori culturale, trebuie lăsați să-și asume proiectele profesioniștii. România e ca un convoi de nedumeriți. De oameni cărora li se vând false orizonturi. „Fotoliarzii” – vorba lui Aurel Dumitrașcu prin anii ’88-’89- acești eroi ratați care se ascund în nomenclaturi și sinecuri ce par fără sfârșit trebuie amendați politic prin vot și uman prin uitare.
„Nu există o formulă magică și nici o poțiune pentru curaj”
- Ce le transmiteți medicilor și celor care se luptă direct cu această epidemie? Cum să își găsească curajul?
C. N.: Nu există o formulă magică și nici o poțiune pentru curaj. Să-și asume frica asemeni unui motor de încurajare. Am auzit la o asistentă medicală, care ne reprezintă în Italia, că singurul mod prin care ne ocrotim real de Covid-19 este inteligența. Nu mă îndoiesc nici o clipă de inteligența celor mai sistemic școliți români- medicii. Ei trebuie să-și încurajeze asistentele și colaboratorii. Să nu refuze smerenia diagnosticului doi ori trei. Și să-și țină memoria trează și prin cuvintele de încurajare ale unei societăți întregi. Ei sunt copiii acestui popor mai atenți la viață și moarte. Și asta nu din criza aceasta ci de mereu. S-au crescut pentru performanță în menținerea vieții! Le datorăm nu doar respect ci și suport imediat.
- Un mesaj mai deosebit pentru cititori?
C. N.: Îi rog să rămână în case. Nu din frica morții, ci pentru că-și iubesc viața. Îndrăznesc să cred că își iubesc Biserica. Pentru a nu fi prilej de scandal și sminteală celor care nu cred în civismul Ortodoxiei. Pentru că-și iubesc părinții, familia și Patriarhul, pe arhierei și preoții parohi, pentru că-și iubesc rădăcina străbună a bunului simț. Nu din amenințări se schimbă mentalități sociale, ci din educație. De aceea, primiți, vă rog, cuvânt bun. De sănătate și pace. Iar celor pentru care Paștile e doar o altă zi din calendar vă doresc o zi bună. Cu frumuseți pe suflet și pace în gând.
Interviu preluat tribuna.ro
