Lumea creştină sărbătoreşte în fiecare an, la 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci, cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile închinate cinstirii Crucii lui Iisus.
Sărbătoarea marchează două evenimente importante din istoria lemnului crucii pe care a fost răstignit Iisus: aflarea crucii, de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, și înălțarea ei solemnă, de către episcopul Macarie de Ierusalim, pe 14 septembrie 326 şi readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630, scrie RADOR.
Alături de această sărbătoare şi de cele două zile pe săptămână, miercuri şi vineri, consacrate cinstirii permanente a Sfintei Cruci, o altă sărbătoare importantă a acesteia este Duminica a treia din Postul Paştelui, numită a Crucii, care a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea, apoi este ziua de 1 august când sărbătorim scoaterea Sfintei Cruci şi, în fine, la 7 mai, prăznuim pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer, la Ierusalim.
Istoria cultului oficial al Sfintei Cruci începe în anul 335, atunci când, cu prilejul sfințirii bisericii Sfântului Mormânt (sau biserica „Ad Crucem”), ridicate pe Golgota la dorinţa împărătesei Elena, de către împăratul Constantin cel Mare, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de Sfânta Elena, mama lui Constantin. Deşi sfinţirea a avut loc pe data de 13 septembrie, sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie.
Însă până la evenimentul dn anul 335, e necesar să amintim alte două momente relevante pentru istoria Sfintei Cruci.
În anul 312 în timpul războiului dintre Roma şi Bizanţ, Constantin, împăratul Bizanţului a avut o revelaţie înaintea bătăliei de pe râul Milvius, lângă Roma: i s-a arătat pe cer un şir de nori sub formă de cruce, iar de jur-împrejur scria sub formă de stele „In hoc signo vinces”, adică „sub acest semn vei invinge”. Văzând acest semn ceresc, Constantin a ordonat coaserea unui steag cu semnul crucii, sub care, a doua zi armata lui Maxenţiu a fost zdrobită, Constantin a fost proclamat Imperator, iar Caesar a devenit conducător suprem al Imperiului Roman.
Ca urmare a acestei revelaţii de la Milvius, Constantin s-a botezat, a îmbrăţişat creştinismul şi i-a ajutat pe credincioşi, atât cu legi cât şi material.
La rândul ei, Împărăteasa-mamă Elena, se hotărăşte să meargă la Ierusalim, pe urmele Mântuitorului, atât sub imboldul convingerilor sale religioase dar şi a experienţei fiului său. Acolo, pe Golgota, se spune că a descoperit crucea cu tot cu piroanele metalice pe care a fost răstignit Iisus.
De asemenea, identificarea Sfintei Cruci s-ar fi realizat printr-o altă minune: pe data de 14 septembrie 326, o văduvă decedată a fost atinsă de cruce şi a înviat, Împărăteasa a sărutat crucea, Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a ridicat crucea deasupra amvonului, iar mulţimea prezentă a strigat „Doamne, miluieşte !”. Astfel s-a produs Aflarea Sfintei Cruci.
Istoria Crucii continuă cu anul 615, când regele persan Cosroe Parviz cucereşte Ierusalimul, îl jefuieşte de comorile sale cele mai de preţ şi fură şi relicva Sfintei Cruci. A urmat un război crâncen, iar în anul 629 Împăratul Heraclie al Bizanţului recuperează Crucea şi o aduce din nou la Sfântul Mormânt.
În perioada 634-635, lemnul sfintei cruci a fost dus în procesiune de la Ierusalim la Constantinopol și înapoi, un obicei care se păstrează şi în zilele noastre.
Astfel, bucăţi din lemnul crucii au rămas la Constantinopol, dar câteva au fost duse şi la Roma.
În perioada următoare o parte din Sfânta Cruce a fost spartă în aşchii mai mici, iar în anul 1187, Episcopul de Bethleem a luat aşchiile cu el în războiul împotriva arabilor, la Hattinn, dar după victoria armatei lui Saladin, ultimele rămăşiţe ale Sfintei Cruci au fost pierdute.
* * * * *
În tradiţia populară Înălţarea Sfintei Cruci se mai numeşte şi Cârstovul Viilor (din slvonă – „Krestovu deni” – Ziua Crucii), pentru că în mediul rural se începe culesul viilor. În unele zone ale ţării există obiceiul ca ultimul butuc de vie să fie lăsat necules, pentru a aduce ofrandă pentru păsările cerului.
Se spune că dacă plouă cu tunete în această zi, toamna va fi lungă şi caldă, iar dacă păsările călătoare mari se înalţă pe cer, înseamnă că vremea se răceşte.
De asemenea se spune că busuiocul se pune la uscat, atât pentru ritualurile de sfinţire, belşug şi sănătate, dar şi pentru a fi folosit la prepararea produselor culinare. În tradiţia populară, frunzele şi florile de busuioc, mentă, maghiran şi cimbru sunt plante magice şi se sfinţesc la biserică, iar în timpul slujbei se păstrează lângă cruce. Florile de busuioc sfinţit alină durerile, migrenele puternice sau durerile de dinţi, iar în mediul rural, cu crengute de busuioc aprinse se afumă bolnavii de friguri. De asemenea busuiocul sfinţit se pune şi în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor, pentru ocrotirea lor.
În această zi credincioşii sfinţesc la biserică ulcele noi pline cu miere şi lapte, de toarta lor se leagă câte un fir roşu, iar fiecare cană este acoperita cu un colac. După sfinţire ofrandele se dau de pomană săracilor, în memoria rudelor trecute la cele veşnice.
Se mai spune că monedele sfinţite în această zi, păstrate în portofel alături de o cruciuliţă, aduc belşug şi spor în muncă.
