Creştinii sărbătoresc, vineri, Înălţarea Sfintei Cruci, o zi care aminteşte de găsirea, în secolul al IV-lea, a lemnului crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
După ce împărăteasa Elena a găsit crucea, patriarhul Ierusalimului a înălţat-o în faţa mulţimii şi a aşezat-o în Biserica Învierii Domnului. Înălţarea Sfintei Cruci este singura sărbătoare mare din creştinism în care se ţine post, pentru că aminteşte de sacrificiul lui Iisus Hristos pe cruce.
Cu această cinstire faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337). Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli, scrie basilica.ro.
Mai întâi împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca şi Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea, în amiaza zilei, pe cer, a semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele şi cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!”.
Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşterilor lui şi făcând cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oştilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxenţiu, în anul 312, la Podul Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în Roma. În anul următor, el a dăruit libertate creştinilor prin edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313.
Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului.
Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii.
Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat niciun semn de minune.
Şi s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos şi a sărutat-o şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. De aceea, s-a urcat atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: „Doamne, miluieşte!”.
Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie.
Alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica Cincizecimii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi. Şi a stat acest semn al Crucii, mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota şi tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă.
De acest semn minunat a înştiinţat Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului, prin scrisoare, pe împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă, că era arian; iar Sozomen istoricul scrie că, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulţi s-au încredinţat că Hristos este Mesia şi au venit la dreapta credinţă, văzând ei că aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu semne din cer.
A sporit, în sfârşit, cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641). Perşii au cucerit Ierusalimul în anul 614 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ şi lemnul Sfintei Cruci şi ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă şi a învins peste tot.
Perşii au fost siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredinţat, în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte. În anul 633, împăratul Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala sa, Constantinopol.
Dar de atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra perşilor. În afară de acest praznic, Biserica Ortodoxă cinsteşte, de încă trei ori pe an, Sfânta Cruce: în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai şi la 1 august.
Din multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi trimis la diferite biserici. Dar, ca „putere a lui Dumnezeu”, Crucea Domnului rămâne una şi păstrează în lume taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă.
Ea rămâne în veci cel mai sfânt Altar al celei mai înalte Jertfe: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor, o dată pentru totdeauna. Acestei Cruci prin care se arată „puterea lui Dumnezeu” ne închinăm spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Amin.
