Istoricul Stelian Neagoe a plecat dintre noi. Anul acesta ar fi împlinit 83 de ani. A trecut prin ochiul, mintea şi sufletul dominei sale toată istoria românilor, desfăşurând-o pe zeci de volume, de-a lungul unei vieţi întregi, cu o pasiune egală cu profesionalismul său. Cineva spunea că „istoria este cea mai frumoasă poveste”.
Oricum „s-ar scrie istoria” și orice „actori” ar participa la închegarea ei, există oameni care iau foarte în serios această „frumoasă poveste”, merg pe firul ei cu înfrigurată pasiune, cu tenacitate, cu zile și nopți de studiu,și devin ceea ce astăzi numim istorici. Ei bine, un astfel de istoric, care și-a dedicat întreaga existență studierii trecutului în amănunt a anumitor perioade a poporului român și a anumitor „oameni predestinați”, autor al unui mare număr de studii istorice, îndeosebi legate de Unirea românilor, a fost prof. dr. Stelian Neagoe.
S-a născut la data de 5 octombrie 1938, în satul Geblești, județul Gorj, oarecum cu fundul la lume, deoarece era să se stranguleze cu cordonul ombilical în pântecele mamei și-a ieșit cum s-a putut. Noroc cu prezența de spirit a bunicii care a scos un pai mai zdravăn din salteaua patului, l-a introdus în buricul mamei și-a suflat în el, să dea aer la copil. Poate din cauza acestui incident l-au și înregistrat ofical la Starea Civilă abia la 11 noiembrie, după ce au fost ceva mai siguri că va supraviețui.
Copilăria nu i-a fost nici mai bună nici mai rea ca a oricărui copil de țărani prinși în neajunsurile războiului: pe lângă un pic de joacă, înjuga boii și mergea cu plugul la câmp ori trebăluia prin gospodărie. Părinții ar fi dorit să-l facă învățător sau popă, dorință aproape nejustificată, atâta vreme cât singura tipăritură din casă după care se putea „studia” era nelipsitul Calendar ortodox.
Cu toate astea, chiar a devenit învățător prin absolvirea Școlii normale de învățători din Craiova, promoția 1956, mai apoi profesor de istorie după absolvirea Facultății de Istorie a Universității din București, în anul 1965. După facultate a fost repartizat cercetător științific asistent la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice, unde a profesat până în 1990, când Institutul a fost desființat. S-a transferat apoi la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.
După prima lucrare (prima sa carte tipărită, „Nicolae Codreanu”, a fost în anul 1970) au urmat alte 20 de cărți personale sau ediții de autor cu o paletă foarte largă: de la Duca la Marghiloman și Maiorescu, de la aceștia la Carol I, la Argetoianu (cu deosebire) și la alții tot atât de importanți. Însă, dintre toate, lucrările dragi lui sunt: „Triumful rațiunii împotriva violenței” (1978), „Istoria Unirii Românilor” (1987) și „Enciclopedia oamenilor politici români” (2007). În ceea ce privește edițiile de autor aceasta este, de departe, „Memoriile și însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu”.
