Regizorul Radu Afrim este nu doar o figură emblematică a teatrului românesc ci o figură în sine. Are fani ca un star rock. Dacă de obicei spectacolele sunt ”vândute” de actori, în cazul lui, locomotiva montărilor sale este chiar el.
Aproape că nu interesează pe nimeni despre ce text este vorba, ce actori sunt în distribuție sau la ce teatru pune în scenă. Dacă e Afrim sigur e de bine.
Afrim este o marcă înregistrată. A avut spectacole tot unul și unul. S-a purtat adeseori fără mănuși cu autorii pieselor montate, fie ele clasice sau contemporane.
De ceva vreme încoace însă a ales să scrie chiar el textele având ca sursă de inspirație propria viață. Acestea sunt poate cele mai emoționante spectacole, cele în care Afrim este și autor și regizor și personaj.
Acesta este și cazul montării ”Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, montat la Teatrul Național din Târgu Mureș, compania ”Tompa Miklos.” ”Pasărea retro...” este o incursiune în viscerele copilăriei regizorului. Acțiunea se petrece în anii 70, în primul bloc ridicat în micuța localitate Beclean pe Someș în care au fost mutați sinistrații în urma unor inundații devastatoare. Micuțul Radu Afrim era locuitor al acestui prim bloc.
Orice vârstă ai avea nu poți rămâne indiferent la acest spectacol spovedanie. Dar, de departe, cei mai emoționați vor fi spectatorii care au trăit în comunism. Acesta este și cazul meu. Încă mai am în casă casete și casetofon, încă recunosc și iubesc ABBA și Boney M, îmi amintesc cum arătau sticlele de lapte și peștele de pe televizor, dar mai mult decât orice am nostalgia copilăriei trăite în fața blocului cu cheia de gât. Nimeni nu avea secrete în bloc. Toți sufereau sau se bucurau în gașcă.
Toate aceste lucruri sunt, cum spune ”dramaturgul ”Afrim, lucruri retro, amintiri închise în capsula timpului, așa cum și noi vom fi cândva, dacă nu suntem deja, retro. Pentru că, din nefericire, așa cum bine spune Radu Afrim, totul se schimbă, totul este supus îmbătrânirii și, în cele din urmă, dat uitării, atunci când noi, cei care ne păstrăm vii amintirile, nu vom mai fi. Numai moartea, zice Afrim, nu se demodează niciodată. Numai moartea nu este ”retro.”
Despre acest spectacol am vorbit și noi cu regizorul Radu Afrim.
”Pasărea retro...” este un spectacol despre copilăria unui copil român crescut într-o comunitate bilingvă. De aceea ai ținut să îl montezi cu o trupă maghiară?
Am ținut neapărat să fac cadou trupei maghiare de la Târgu Mureș spectacolul ”Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, montat pe un text scris de mine, un text în mare parte autobiografic pentru că țin foarte mult la acești actori cu care am lucrat mereu excelent. Dar voi face astfel de cadouri și celorlalte trupe.
Ai scris greu ”Pasărea retro”?
Incredibil pentru mine a fost că acest text parcă mi se dicta de undeva de sus. Aș putea spune, deși nu prea folosesc eu cuvinte așa de mari, că parcă a fost o inspirație divină. Dar pentru a scrie așa ceva trebuie să fie un subiect al tău, legat de sufletul și viața ta. Nu aș putea scrie la comandă un text legat de fenomene exterioare mie. Nu aș putea scrie o piesă despri emigranți, de exemplu, fiindcă nu o să-mi iasă.
Cum adică ai simțit că parcă îți era dictat de undeva de sus?
Scriam în fiecare dimineață monoloage pe care după ce le citeam mă întrebam: ”Oare eu am scris asta?” Găseam acolo cuvinte pe care eu nu le folosesc în mod normal. Și nu am utilizat substanțe. Eram la cafeaua de dimineață la care mâncam și o prăjitură de mălai într-o patiserie din Târgu Mureș.
Mă prezentam în fiecare dimineață la șapte cu laptopul la aceeași patiserie, stăteam la aceeași masă, scriam, trimiteam pe e-mail pagină cu pagină la tradus și rugam traducătorul să fie gata cât mai repede ca să poată fi folosite la repetiția din aceeași zi de la ora 10 jumătate. Era totul pe repede înainte și pentru că textul are foarte multă poezie a fost extrem de greu pentru traducător.
La București, sala a fost în delir. Tu cum ai simțit reacția publicului?
A fost extraordinar! Am fost de-a dreptul fericit. Eu nu cred că am mai trăit un sentiment similar în 20 de ani de când fac teatru. Am fost nu mulțumit, nu împlinit, ci pur și simplu fericit. Copleșit.
Nici un alt succes din carieră nu te-a făcut atât de fericit?
Nu. Pentru că, spre deosebire de alte montări, pe textele altora, aici nu doar că era o piesă scrisă de mine, ci era vorba chiar despre viața mea. Era o parte importantă din copilăria mea jucată de niște oameni la care țin mult. Mă uitam la public și oamenii plângeau în sală sau râdeau în hohote, fără să își cenzureze emoțiiile. Erau parte din poveste. Ce poți să îți dorești mai mult atunci când faci teatru?
Ceea ce am văzut pe scenă este tot ce ai scris?
Nu, din păcate, a trebuit să tai mult din text. Dacă vreodată îmi voi publica textele, în carte o să dau varianta integrală. Spectacolul ar fi fost mai lung cu o oră și jumătate. Nu se putea nici chiar așa. Am tăiat mult înainte de premieră. Actorii au plâns că le-am luat din monoloage. Le ziceam: ”Fraților, credeți că pe mine nu mă doare? Doar eu am scris textul. E copilăria mea. Și pe mine mă doare.” Dar m-am gândit și la spectatori săracii, că totuși nici să stea cinci sau șase ore în sala de teatru nu e normal.
Anii 70 te fascinează?
Mă fascinează și mă bântuie și cred că găsim acolo material infinit pentru piese de teatru. Unii confundă anii 70 cu anii 80, tot comunism, tot blocuri, dar în realitate lucrurile nu au stat deloc așa. Și nu mă refer doar la situația din țară, ci mă refer și la istoria personală. Piesa mea se oprește la finalul anilor 70.
În anii 80 eram deja adolescent. În anii 80 nu mai stăteam în fața blocului. Anii 70 erau anii copilăriei când copilul cu cheia de gât nu se îndepărta prea mult din fața blocului. Blocul era universul lui. Mai fugeam câteodată prin pădure sau ne jucam prin fundațiile celorlalte blocuri care se construiau.
Ca adolescenți deja fugeam de bloc, ne ascundeam, nu mai voiam să ne urmărească părinții de la fereastră căci începusem să avem și noi micile noastre secrete și voiam să fim independenți. Dacă ar fi să scriu despre anii 80 probabil că personajul principal nu ar mai fi blocul.
Blocul era o entitate în sine?
Categoric. Ceea ce nu am putut arăta în spectacol era cum la mine în bloc toate ușile erau în permanență deschise, la fiecare etaj. Eu, copil fiind, intram fără opreliști dintr-o casă în alta.
La noi la etaj eram patru familii, noi și trei familii maghiare. Se vorbea foarte mult ungurește în jurul meu. Mai ales când eu nu trebuia să înțeleg ceva. Așa se întâmpla în Ardeal, când copilul nu trebuia să audă niște secrete de familie, adulții vorbeau ungurește. Din păcate eu nu am învățat prea bine limba maghiară.
Vecinii erau familia extinsă?
Evident. Cum spuneam, toate ușile erau deschise, mirosurile de mâncăruri se amestecau. Știai mereu cine ce a gătit, mâncam unii la alții, iar micile drame personale se consumau la comun. Nimeni nu avea secrete în bloc.
Când vecinul își bătea soția, ea se refugia la noi pentru o săptămână. Aveam trei camere și ea stătea în camera liberă. O păzeam foarte bine. Când era ziua mea mi-o serbam în fața blocului și îi aveam invitați pe toții copiii vecinilor, după cum arăt și în spectacol.
Deși acțiunea se petrece în plin comunism, perioadă foarte gri, dacă nu chiar neagră a istoriei noastre, viziunea ta este una foarte colorată.
Da, dar să nu uităm că povestea este prezentată din perspectiva copilului. Iar copilul are vocația fericirii. Indiferent de circumstanțele istorice, copilăria este o perioadă fericită în viața fiecărui om.
Dar în spectacol sunt și doze hard de tristețe și melancolie, mai ales atunci când povestirea este continuată de bărbatul matur, de copilul devenit între timp adult, sau de adulții din bloc. Eu nu am făcut un proces al comunismului cu spectacolul ăsta, ci am povestit despre copilăria mea. Iar în timp, amintirea lucrurilor rele se estompează. Știi cum e.
Eu de pildă când povestesc despre perioada în care am făcut armata, care a fost horror la început, acum nu îmi mai amintesc decât despre lucrurile haioase. Și chiar vreu să scriu o comedie despre stagiul meu militar. Plus că am vrut să răstorn și niște clișee, cele despre griul absolut, despre uniformizarea absolută.
Pentru că totuși fiecare personalitate era diferită, fiecare avea o viață a lui. Am băgat, desigur, și niște semne ale robotizării comuniste prin scenele cu înviorarea de dimineață în fața blocului sau cu munca așa-zis voluntară, vizita lui Ceaușescu la Beclean pe Someș, tratate, firește, cu umor.
A venit Ceaușescu în vizită de lucru în Beclean pe Someș?
L-am așteptat 11 ani, mereu ni se spunea că vine, și, în cele din urmă, a apărut cu un an înainte de a fi împușcat. Eu am fost efectiv fascinat când a aterizat elicopterul și l-am văzut pe șeful statului în Beclean. Eram deja licean atunci. Nu credeam să se mai întâmple. Ne scoteau zilnic la măturat străzile orașului că vine Ceaușescu. Și Ceaușescu nu venea. Era ca în ”Așteptându-l pe Godot”. Ei, și până la urmă a apărut în 1988. Iată că Godot n-a venit, dar Ceaușescu da.
Ce vizita Ceaușescu la Beclean?
Era laminorul de sârmă și mai aveam încă două fabrici care atunci când au apărut au schimbat complet fața orașului. Până atunci fusese un orășel care păstra intacte castelele grofilor, aveam parcuri cu ginkobiloba. Eu nu am mai prins lebedele negre, dar, cică, înainte să mă nasc eu, existaseră și ele. În anii 80 s-a transformat într-un oraș industrial și tot farmecul dinainte a dispărut.
Anii 70 sunt redați excepțional în spectacolul tău și din punct de vedere scenografic. Ai adus pe scenă un bloc întreg, ai reconstituit un bloc adevărat. Cum ai reușit?
Scenografa Irina Moscu s-a documentat până în cel mai mic detaliu și a reconstituit milimetric anii 70. Mi-a făcut la un moment dat o surpriză fabuloasă. Copiii care se jucau în fața blocului erau îmbrăcați în uniformă.
Ei bine, Irina le-a cusut la uniforme până și matricole pe care scria ”Școala generală Beclean” și ”Liceul Industrial Beclean,” deși amănunte de genul ăsta nu se prea observă din sală. Sigur că pe lângă sticlele de lapte, peștele de pe televizor, buteliile, ar fi încăput multe alte obiecte-simbol ale epocii. Era o panoplie largă de obiecte în anii 70. Multe dintre ele de bun gust. Eu îmi amintesc că aveam jucării foarte frumoase.
Cărțile pentru copii erau superbe. Cărțile cu povești aveau desene în relief. Dacă trăgeai de o bandă personajele săreau din pagină. Nu am mai văzut apoi așa ceva. Să nu creadă cineva acum că jelesc comunismul, nici vorbă, dar anii copilăriei sunt unici. Nu poți să îți blamezi copilăria decât atunci când ea a fost cu adevărat nefericită. Nu a fost cazul meu, slavă Domnului!
Apare ca obiect fetiș în spectacolul tău casetofonul.
Daaa. Aveam casete BASF, TDK, AGFA de care aveam grijă ca de ochii din cap. Când banda se încurca era un moment plin de emoție în care cu un creion încercai să o descâlcești fără să se rupă. Dacă se rupea totuși o lipeai cu scotch și nu mai mergea banda decât pe jumătate. Era o tragedie. Eu țineam foarte mult la casetele mele. Le înregistram și de câte zece ori. Țin minte și acum. Costa cam 25 de lei o casetă și înregistrai patru melodii pe o parte, patru pe cealaltă. Erau de 60 și de 90 de minute.
Îți amintești de primul tău casetofon?
Nu am să uit niciodată primul meu casetofon. Era mono, adică avea o singură boxă. A fost cumpărat de la niște polonezi. Noi eram departe de graniță și nu aveam acces decât la produsele pe care le vindeau polonezii care tranzitau orașul. Fie le vindeau, fie făceau schimburi de mărfuri. Femeile din Beclean dădeau mileuri croșetate la schimb cu electronice. Și casetofonul meu era sfânt.
Până când într-o vară, la bunici, la țară, am vărsat peste el un pahar cu apă și nu a mai funcționat. Am avut o durere în inimă care m-a ținut o vară întreagă pentru că nu aveam de unde să îmi cumpăr altul.
Ce muzică ascultai?
Abba, Boney M, muzici ce nu mă vor părăsi niciodată. Sigur că nu erau Pink Floyd sau Paul Simon, dar sunau bine și erau figurile copilăriei mele pe care le vedeam la televizor la Albumul duminical. Și când am avut în sfârșit o poză cu Abba, aia a devenit pentru mine iconică. Eu am trăit toate aceste lucruri cu o plăcere greu de descris.
Mă uitam la poza aia minute întregi și mă cuprindea o bucurie incredibilă. Eram dotat pentru astfel de bucurii. E greu să îi explici unui tânăr de azi ce însemna pentru un copil din anii 70 să aibă o vedere cu Abba. O vedere care costa doi lei. Aveam albume de vederi cu artiști, ierbar, colecție de timbre, de șervețele, de pachete de țigări. Pe toate le-am avut. Și le colecționam cu patimă. Cum poți să faci un tânăr de azi să înțeleagă așa ceva? Eu am încercat să readuc acea lume la viață prin teatru.
